Cunosc un om: Francisc Mraz

9 iulie 2019 DIN POLUL PLUS

Cunosc un om care a fost răpit pînă la al treilea cer al fotografiei. Cînd s-a întors de acolo a scris Fotopoetica, albumul cu 100 de fotografii ale Școlii sale de poetică fotografică. Nu trebuie să argumentez că există o dimensiune mistică în artă, de altfel Francisc Mraz trimite la Wassily Kandinsky, Spiritualul în artă. Iar aprofundarea unei zone artistice pînă la ultimele resorturi ale expresivității seamănă cu o răpire. Lumea în care pătrunde răpitul este necunoscută și aparent chiar incognoscibilă profanului, întrucît acesta din urmă nu cunoaște limbajul prin care se exprimă necunoscutul. Ceea ce face Francisc Mraz în Fotopoetica, ceea ce a făcut de-a lungul celor 11 ani de Școală de poetică fotografică, este să instruiască profanul în acest limbaj, să-i deschidă accesul la cerurile fotografiei.

Cum ne avertizează autorul, arta fotografică nu se confundă cu tehnica apăsatului pe butonul unui aparat mai mult sau mai puțin sofisticat, ci este încă un mod de a compune conținuturi intelectuale cu instrumentul unei tehnici de captare a vizualului moderne. Într-o discuție despre genealogiile diverselor arte, Francisc Mraz ne spune că fotografia este fiica picturii, dar este și verișoară cu filmul și ucenică a muzicii. În fotografie este și sunet, și mișcare, dar este mai cu seamă o complexă construcție simbolică. Prin fotografie, fotopoetul surprinde în cotidianul aparent nesemnificativ, care‑i apare profanului ca sordid, mizer, degradat, frînturi de sacru, dezvăluiri momentane a ceea ce este dincolo de ceea ce pare, comunicări fulgurante ale divinității. De aceea fotopoetica lui Francisc Mraz este, etimologic vorbind, apocaliptică.

Mai mult de atît, fotopoetul nu este un creator, ci este un receptacol al unui moment de har. Iată ce spune chiar Francisc Mraz cînd crede că a surprins fotopoetic starea de zăbovire: „Aș fi prea juvenil să consider că sînt autorul total al acestei plăsmuiri. Întotdeauna am pe cineva în ajutor, o inspirație, o amintire, o conjunctură sau pe Duhul Sfînt. Singur nu pot să fac nimic. Creație la un singur nivel există la Creatorul fundamental, la Dumnezeu. Ne grăbim din cînd în cînd și spunem că artistul e creator. Creativ poate, creator nu, pentru că nu creează din nimic, totul există dinainte. Artistul bun, inventiv și cu duh, este acela care capătă har să ridice vălul de pe un lucru preexistent, dar pentru mulți acoperit. Cînd știi acest lucru, o bună parte din ego se anulează și atunci, da, poți să primești astfel de cadouri.“ (Fotopoetica, p. 36)

Fotopoezia reprodusă aici explică și ceea ce scrie Francisc Mraz despre procesul creației fotopoetice, dar în același timp și cum se compune/descompune simbolic un conținut fotografic. Un măgar singuratic mergînd pe un drum prăfos, care se profilează pe un fundal muntos arid, urmînd a traversa un cadru de lemn. Fotopoetul a avut 120 de secunde să intuiască potențialul simbolic al scenei, să descopere uluit aglomerarea explozivă de semnificații din fragmentul de viață pe care l-a surprins fotografic. Structura de lemn este o poartă, un prag, o trecere. Este un element fix, un punct de comunicare între două lumi. Drumul este o curgere, o însăilare imperceptibilă de puncte lichide, care se scurg unul în altul pînă în dreptul porții. După poartă drumul dispare. Este altă lume. Acolo nu știm cum curge drumul. Poate nu mai curge. Dacă apropii privirea și o concentrezi pe ceea ce se vede prin poartă, domină lumina pe un fundal incert. Piatră albă? Nisip? Zăpadă? Altă materie necunoscută? Nu ne putem imagina lumina fără un suport material și atunci mizăm simbolic pe incertitudinea suportului.

Și măgarul? Modestie, încăpățînare, muncă? Sau măgărița profetului involuntar Valaam, care vede pe drum îngerul înainte să-l vadă stăpînul ei? Sau măgarul din peștera din Betleem? Sau mînzul asinei? Iar cel pe care-L poartă în spate este „Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!“ (Ioan 12, 13). Dar privitorul nu știe ce poartă măgarul în spate. Așa cum, în Evanghelii, copiii știu că este Împăratul lui Israel, dar arhiereii și bătrînii nu știu! Cu ce privim o astfel de imagine? Cu ochii sau cu mintea? Cu ochii fără minte? Sau cu ochii minții? Și cine este animalul cu privirea în pămînt și teofor în același timp? Cumva condiția umană?

Discursul unei astfel de fotopoezii exprimă o tensiune mistică aproape fascinantă. Fiecare detaliu deschide noi lumi de interpretare. De aceea trebuie luată foarte în serios fotopoetica. De aceea trebuie să luăm aminte că sîntem contemporani cu Francisc Mraz, că Școala de fotopoetică, mîngîiată de strunele cvartetelor lui Beethoven, a funcționat în ultimii 11 ani în București, iată un adevăr ascuns de cotidianul războaielor româno-române, al pseudorealității pe care nu vrem s‑o străpungem cu privirea, să o disipăm cu mintea.

Francisc Mraz este un om între lumi, din foarte multe puncte de vedere. În el conlucrează și se potențează cele mai frumoase și, iată, fertile opoziții. O iau de la cele exterioare, de la schematismul cel mai grosier al identităților europene. Un nume de etimologie slavă, Mraz, care trimite către patria slovacă a strămoșilor săi, o limbă maternă, maghiara, așezată însă într-un context cultural dictat de expresia profesională în limba română, mai precis în limba Manualului întîmplărilor (Ștefan Agopian), un context familial care amintește de romanul lui Arthur Koestler, Întuneric la amiază, și un dosar de urmărire informativă care îl trimite preventiv în arestul Securității în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Ca urmare, Francisc Mraz a făcut primul film despre experiența carcerală în comunism, în martie 1990, pornind de la celula sa din fortul 13 Jilava. Se convertește adult la catolicismul strămoșilor săi, pe care îl practică însă în limba romașcanului Wilhelm Dancă, dar a făcut cele mai bune filme despre acele mînăstiri ortodoxe, ascunse în Carpați, care au păstrat o trăire duhovnicească autentică. Francis Mraz a primit acum 20 de ani vestea că mai are cîteva luni de trăit, că se află în fața porții spre care curge inexorabil drumul. De cînd a anticipat poarta rîde cu orice ocazie, „pe toate le rabdă, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr“ și fotografiază poetic fiecare crîmpei de realitate.

Fotografiile lui Francisc Mraz sînt despre acest paradox: cum este viața, frumoasă sau urîtă? Ce este viața? Un dar sau o condamnare? Noi alegem ce citim. Dar pentru a alege în cunoștință de cauză trebuie să învățăm limbajul prin care străpungem vălul. Lista bibliografică din care se compune acest limbaj transpare din spatele fiecărei pagini din Fotopoetica.

Fotopoetica e pe punctul de a se arăta lumii.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.