Cunoaşteri

Biblioteca de ştiinţe umane a editurii Gallimard s-a îmbogăţit recent cu volumul lui Freeman J. Dyson, La vie dans l’Univers. Réflexions d’un physicien (2009), tradus după ediţia originală apărută sub egida Universitaţii Virginia, în 2007. Dyson e un fizician interesat de biologie şi capabil să vulgarizeze ştiinţa prin conferinţe accesibile publicului educat, dar nespecialist. Cartea se intitula în engleză A Many-Colored Glass. Reflections on the Place of Life in the Universe: un omagiu metaforic adus policromiei, transparenţei şi vieţii ca fenomen izolat, invaziv şi etern adaptabil. Nici agnostic, nici finalist, Dyson îmbrăţişează o cosmologie axată pe teorii fizice autocorectate în timp, pe sănătosul principiu al indeterminarii şi pe intuiţia misterului. Întrucît e loc de mister în universul nostru vid, incomensurabil, expansiv şi entropic, există posibilitatea unui dialog al ştiinţei cu religia (ca experienţă umană). Nu m-a mirat să regăsesc referinţe la substratul "apofatic" al operei lui Sir John Templeton, unul dintre autorii respectaţi de Dyson, alături de psihologul William James. Templeton a dezvoltat o filozofie personală ("teologia umilităţii") care susţine, pe linia pseudo-areopagitică reluată de Cusanus, că înţelegem divinitatea pe măsură ce ne recunoaştem ignoranţa. La rîndul său, James a scris numeroase pagini pe seama ideii că pluralitatea experienţelor religioase e salvatoare pentru articularea cosmică a "silabei" omeneşti. Dyson a reţinut de la maeştrii săi că religia şi ştiinţa produc împreună "informaţie spirituală". Cele două discursuri sînt complementare, în accepţiunea lui Niels Bohr ("două reprezentări ale aceluiaşi proces fizic care sînt deopotrivă valide, dar care nu pot fi văzute simultan"). Bohr a extrapolat conceptul complementarităţii dinspre fizica cuantică spre biologie, aplicîndu-l apoi raportului dintre justiţie şi compasiunea morală, şi chiar în sfera literaturii. Într-un asemenea cadru fixează Dyson relaţia ştiinţă-religie: ele ilustrează două moduri de cunoaştere tradiţional exclusive, care îmbogăţesc laolaltă tabloul cunoaşterii umane (nu poţi reduce universul nici la ecuaţii diferenţiale, nici la orizontul sacrului, dar îl poţi cuprinde mai subtil dacă le foloseşti alternativ). "Esenţa complementarităţii " scrie Dyson " constă în imposibilitatea de a observa în acelaşi timp aspectele ştiinţifice şi religioase ale naturii umane" (op. cit., p. 216). Inter-exclusivitatea modelelor epistemice implică riscuri: poţi face falsă ştiinţă şi falsă religie dacă vrei să reduci, de dragul unei posibile sinteze, distanţa secvenţială dintre experienţa personală a sacrului şi rigoarea matematică a experienţei ştiinţifice. Trebuie, pur şi simplu, să accepţi că ştiinţa şi religia pot fi complementare doar dacă trăiesc separat. Dyson se desparte totuşi de Templeton în cel puţin un punct: dubletul ştiinţă-religie e recent şi limitat. Literatura, arta, arhitectura, muzica sînt parteneri mai fideli ai experienţei religioase, decît, bunăoară, ştiinţele cognitive. Chiar dacă literatura se va muta de pe hîrtie pe suport digital, ea va continua să ne "îmbălsămeze" sentimentele, pentru a le transmite unor generaţii şi civilizaţii viitoare. Ce fel de literatură? Corpul textelor canonice, desigur, împreună cu textele condamnate de-a lungul vremii. A le recupera înseamnă, după Dyson, a reinventa fiecare religie atît pe bazele sale recunoscute, cît şi pe bazele sale necunoscute din cauza cenzurii şi fanatismului care sufocă libertatea spiritului. Ne putem gîndi la literaturile apocrife, halou neglijat al textelor sacre, fără să-i uităm pe scriitorii de "teoficţiune", un gen ilustrat prin Divina comedie sau Paradisul pierdut al lui Milton, dar şi printr-o pleiadă de autori (Olaf Stapledon, Clive Lewis, Madeleine L’Engle sau Octavia Butler) ale căror cărţi nu comportă deloc " aşa cum cred elitiştii " obişnuitul amestec SF de mediocritate literară & ştiinţă distorsionată, cît o serie de viziuni mistice originale şi intens sugestive. Au fost oare traduşi în româneşte?