Cunoașterea îngerilor și odihna lui Dumnezeu
Sfinţii îngeri au cunoştinţă de Dumnezeu nu prin sonoritatea cuvintelor, ci prin prezenţa însăşi a adevărului veşnic, care este Cuvîntul, Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, pe care Îl cunosc astfel împreună cu Tatăl şi cu Duhul lor Sfînt. Ei văd că această Treime este inseparabilă, că în ea persoanele distincte sînt o singură substanţă şi că totuşi cele trei persoane împreună nu sînt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu. Îngerii cunosc toate acestea mai bine decît ne cunoaştem pe noi înşine. Mai bine decît în ea însăşi, ei cunosc orice creatură în Înţelepciunea lui Dumnezeu, ca în arta potrivit căreia a fost făcută. Prin urmare, la rîndul lor, se cunosc mai bine în Cuvîntul lui Dumnezeu decît în ei înşişi, fără ca aceasta să însemne că nu se cunosc şi în ei înşişi, căci au fost creaţi şi nu sînt una cu Cel care i-a creat. În Cuvîntul lui Dumnezeu (...) îngerii au o cunoaştere „de zi”, în vreme ce în ei înşişi au o cunoaştere „de seară”. Într-adevăr, există o mare diferenţă între a cunoaşte ceva în ideea însăşi potrivit căreia acel ceva a fost făcut, şi a-l cunoaşte în el însuşi. Deci altfel vedem proprietatea liniilor de a fi drepte şi adevărul figurilor atunci cînd le concepem în minte decît atunci cînd le desenăm pe nisip; sau altfel înţelegem dreptatea în lumina adevărului neschimbător şi cu totul altfel în sufletul celui drept. La fel se petrece şi cu firmamentul care se numeşte cer, situat între apele de sus şi cele de jos; cu strîngerea apelor de jos, dezgolirea pămîntului, formarea plantelor şi a copacilor, zidirea soarelui, a lunii şi a stelelor, cu animalele ieşite din ape, cum sînt păsările, peştii şi monştrii mărilor; la fel şi cu tot soiul de animale care merg sau se tîrăsc pe pămînt; în fine, cu omul, încununarea tuturor lucrurilor pe de pămînt. Toate aceste fiinţe sînt altfel cunoscute de către îngeri în Cuvîntul lui Dumnezeu, în care se află pentru totdeauna şi neschimbător cauzele şi ideile lor, după care au fost create, şi altfel în ei înşişi. În El cunoaşterea le este mai clară, în ei mai adumbrită, căci prima este cunoaşterea artei, pe cînd cea de-a doua a lucrărilor. Totuşi, cînd lucrările aduc laudă şi slavă Creatorului, în spiritele care le contemplă se iveşte o lumină de dimineaţă.
Cea de-a şaptea zi, adică aceeaşi zi repetată de şapte ori, al cărei număr este şi el perfect, dar dintr-un alt motiv, vesteşte odihna lui Dumnezeu, în ea fiind vorba pentru prima dată de sfinţenie. Astfel, Dumnezeu n-a vrut să sfinţească această zi printr-o lucrare, ci prin odihna Sa neînserată. Căci această odihnă nu este ceva creat, pentru a fi într-un fel cunoscută în Cuvîntul lui Dumnezeu şi într-alt fel în ea însăşi, asemenea cunoaşterii de zi şi celei de seară.
(...) Este deci de ajuns să observăm că numărul trei este primul număr întreg impar, că patru este un număr întreg par şi că împreună fac şapte. De aceea, şapte este înţeles adeseori ca reprezentînd universalitatea, de pildă în aceste cuvinte: „Cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală” (Pilde, 24, 16), adică: oricît de des ar cădea, nu va pieri. Dar nu trebuie să înţelegem prin aceste căderi săvîrşirea nedreptăţii, ci frămîntările care duc la smerenie. La fel şi în aceste cuvinte: „De şapte ori pe zi Te voi lăuda” (Ps. 118, 164), al căror sens se regăseşte în alt loc sub o altă formă: „Pururea lauda Lui în gura mea” (Ps. 33, 1). Există la autorii sfinţi multe texte de acest fel, în care numărul şapte este folosit frecvent pentru a exprima orice fel de universalitate. De aceea, prin el este adesea semnificat Sfîntul Duh, despre care Domnul spune: „Vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16, 13). Aici este odihna lui Dumnezeu, prin care ne odihnim în Dumnezeu. Căci odihna se află în toate, adică este desăvîrşită, pe cînd munca se află în parte. Iată de ce muncim atît timp cît cunoaştem în parte, dar cînd va veni ceea ce este desăvîrşit, va dispărea ceea ce este în parte (cf. 1 Cor. 13, 9-10). De aceea ne trebuie atîta efort acum ca să înţelegem Scripturile.
(fragment din De Civitate Dei, XI, 29 și 31, traducere de Bogdan Tătaru-Cazaban)
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).