Cum vorbim despre Dumnezeu

22 februarie 2024   DIN POLUL PLUS

Dumnezeu, în deplină manifestare a unuia dintre atributele divine, este omniprezent în discursul public din România. În zadar sau nu, numele Lui este rostit de toți pentru a justifica chiar orice. Îl auzim la început de an școlar, cînd se sfințește vreun edificiu construit din bani publici, în gura politicienilor corupți care încearcă să-și justifice corupția, peste tot, dincolo de zidurile bisericilor, de forul rugăciunii comunitare sau de intimitatea celei personale, numele Lui e universal invocat, răstit și invectivat. Ce spune asta despre discursul nostru public, despre ce gîndim cînd iar și iar vorbim despre Dumnezeu? Gîndim cînd vorbim?

Cum ar trebui să vorbim despre Dumnezeu 

Domine, labia mea aperies, et os meum anuntiabit laudem tuam  („Doamne, deschide-mi buzele, și gura mea îți va aduce laudă”). Acestea sînt cuvintele unei antifone binecunoscute. Ele vin, de fapt, din Psalmul 51 (15-17), dar cîntarea liturgică, auzită iar și iar de-a lungul anului, este cea care le-a împlîntat în discursul cultural european. Aceste versete au dat culturii europene un idiom al vorbitului despre Dumnezeu. De la Dante la Shakespeare și John Donne, ele reverberează în canonul literar european și stabilesc parametrii vorbirii despre Dumnezeu: dacă faci actul fizic să deschizi gura pentru a vorbi despre Dumnezeu, bine ar fi să fie o laudă, nicidecum ceva ce ar putea aduce a blasfemie.

În toate societățile cu discursul public profund marcat de invocarea divinității, cum a fost cazul celor premoderne și încă mai este pentru unele contemporane, ca a noastră, vorbirea despre Dumnezeu este strict regulată. Dacă este totuși pronunțat (să ne aducem aminte de interdicția din iudaism), numele Domnului trebuie rostit reverențios și în fraze corecte din punct de vedere dogmatic, care să nu poată fi suspectate de blasfemie. Din fericire, în statele laice, cum este nominal și al nostru, moderarea discursului public despre Dumnezeu ține de înclinația personală. Cum nici Inchiziția și nici alt tribunal ecleziastic nu monitorizează media românești, nu ne mirăm cînd aflăm despre elucubrațiile teologale ale laicilor. Dar iată că și cei afiliați instituțiilor ecleziastice șochează cu vorbirea lor despre cele divine. Nu cred ca ne vom reveni prea curînd din „juisarea intelectuală” apărută în schimbul de replici dintre reprezentantul Arhiepiscopiei Tomisului și cel al Patriarhiei. Sînt asemenea licențe licențioase doar o scăpare personală sau ar trebui să le vedem ca indicii ale unui nou tip de discurs, nedogmatic, al reprezentanților Bisericii?

Mai vorbim despre Dumnezeu?

Orice consumator avid de media occidentale este familiarizat cu absența celor divine din discursul public. Cu excepția Statelor Unite, unde fiecare tur de alegeri prezidențiale ne aduce în față uzul și abuzul numelui Lui în discursul politic american, rar auzim în sfera publică a democrațiilor europene vreo aluzie la Dumnezeu, cu atît mai puțin invocarea Lui ca factor determinant în luarea unei anumite decizii care afectează publicul larg. Cei care o fac sînt tratați ca anomalii, curiozități aparținînd unui ev revolut. Spre exemplu, Jacob Rees-Mogg, membru al Parlamentului britanic din partea Partidului Conservator și romano-catolic practicant, se găsește mereu în atenția presei britanice nu doar pentru cum face politică, dar și pentru cei șase copii ai săi cărora le-a dat nume latinești desuete sau pentru că își datează scrisorile după sărbătorile din calendarul bisericesc. Sau să ne gîndim la cazul Kate Forbes, membră a Parlamentului scoțian și enoriașă a Bisericii Libere Scoțiene (calvină), ale cărei convingeri religioase conservatoare se pare că au costat-o postul de prim-ministru al Scoției. 

Așadar, vorbirea despre Dumnezeu și urmarea legilor religiei de care aparțin îi poate costa pe unii politicieni postul. Nu este cazul și în România unde, dimpotrivă, logoreea cu tematică divină e cvasi-obligatorie pentru orice politician de succes. Este suficient să ne gîndim doar la exemplul Gabrielei Firea, această mamă creștină paradigmatică, ce nu ezită să plaseze icoane în photoshoot-uri de campanie electorală, ba chiar să dea interviuri cu soțul în biserică, așezați pe scaune cu spatele la altar. Mă întreb de ce preotul slujitor al acelei biserici nu a avut nimic de comentat în fața acestei lipse crase de respect venită tocmai din partea uneia care își face din invocarea lui Dumnezeu justificare și cauză politică militantă. Chiar așa, de ce simt politicienii români nevoia să își umple pereții birourilor cu icoane (le vedem în toate interviurile), de la umilii primari de la țară la cabinetele miniștrilor? Te-ai aștepta să fie toți un fel de Kate Forbes, dispuși să își piardă postul dacă trebuie să voteze sau să facă ceva care ar contrazice sfinții din icoane sau Dumnezeul de pe buzele lor. Ipocrizie? Cu siguranță, dar este vorba și de altceva. Acești oameni instrumentalizează numele și imaginile divine pentru că publicul cărora li se adresează, alegătorii români, văd în asta o garanție a probității lor morale. Ce spune asta despre noi, despre cecitatea noastră colectivă, despre credința noastră în superlativul gestului și nu în greutatea faptei? Să fie asta o dovadă clară ca sîntem robii ortopraxiei?

Puterea ortopraxiei 

Ortopraxia, practicarea corectă a unui crez, descrie foarte bine o societate care apreciază ritualul fără a se întreba prea mult ce este dincolo de el, care este ancorarea teologică sau etică a respectivei practici. Orice antropolog cunoaște puterea gestului ritual. În celebrul său articol din 1980, The Bare Facts of Ritual, Jonathan Z. Smith ne spune povestea lui Lysimáche, preoteasa Atenei Polías, pentru a ilustra puterea locului de a genera ritual și puterea ritualului de a conferi autoritate. În timp ce se lucra la templul Atenei, Lysimáche a observat cum, odată ajunși pe culmea Acropolei, catîrgiii care cărau marmura se apropiau să-i ceară apă, însetați de urcușul prin arșiță. Îngrijorată că, repetat în incinta sacră a templului Atenei, gestul simplu de a bea apă poate deveni ritual, Lysimáche începe să le dea apă catîrgiilor în alt loc, departe de perimetrul sacru. 

Societatea noastră este profund ritualistică. Fermi în credința colectivă că România este grădina Maicii Domnului, actorii de pe scena publică sînt prinși în repetarea perpetuă a acelorași gesturi rituale: marele politician trebuie să fie și mare ctitor sau măcar un mare pelerin, influencerița vrea să schimbe politicile sanitare ale statului stînd la coadă la moaște în plină pandemie, politicienii locali trebuie să facă neapărat act de prezență (și nenumărate cruci) de cîte ori se tîrnosește o nouă biserică sau chiar cînd se sfințește o modestă troiță. Atît timp cît acești oameni fac aceste gesturi rituale, indiferent dacă dau dovadă și de moralitate în acțiunile lor, societatea îi urmărește cu interes, ba chiar îi mai și votează. Credem în puterea gestului și nu ne batem capul să aflăm ce îl motivează, dacă toate aceste ritualuri chiar au ceva de-a face cu Dumnezeul al cărui nume îl abuzează.

În Occident, statisticile arată un număr mereu în scădere al celor care se declară credincioși. Poate de aceea și vorbirea despre Dumnezeu în forul public este ceva exotic. Nu însă și la noi. Vorbim mult despre cele cerești și îndeplinim gesturile asociate cu credința în Dumnezeu chiar dacă nu prea știm care este acel crez. Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România. 

Valentina Covaci este specialist în istoria Bisericii și liturgist.

Mai multe