Cum se sfîrșesc lucrurile. Fantezie cu jucării
Taina jucăriilor este că ele nu dispar niciodată. La sfîrșitul vieții lor, cînd sînt aruncate în pod, se răzbună pe lume și trasează urme subversive în materialitatea ei: mai întîi, prin fragmente metalice, șuruburi sau așchii de lemn lăsate parcă intenționat în urmă și risipite prin casă; apoi, prin textura și nuanțele culorilor lor, pe care ești condamnat să le regăsești fără să îți dai seama, brusc, la lucrurile „serioase” de care ești înconjurat; în fine, prin conturul lor, care se confundă ca într-un vis cu conturul realităților gri de mai tîrziu, din timpurile maturității. Walter Benjamin scrie, în multe pagini, o adevărată metafizică a jucăriei. Aici nu pot să amintesc decît cîteva fragmente din textele sale, mai degrabă pentru a susține ideea de mai sus: că jucăriile nu dispar, ci ele devin treptat ruine și contaminează, cu materialitatea lor, materialitatea lumii. Mai întîi, spune Benjamin, copilul stă sub două impulsuri esențiale, reflectate în natura jucăriei: cel distructiv și cel mimetic. Fascinația infantilă pentru șantiere, pentru „locurile în care sînt prelucrate în mod vizibil lucrurile” (Stradă cu sens unic), care lasă în urmă deșeuri și rebuturi, explică primul aspect. Puterea imaginației, care face ca un băț puțin curbat să semene cu un cal sau, mai spectaculos, amintirea copilului Walter pentru care numele străzii Steglizer (Stieglitz – sticlete) rezonează în mod natural cu prezența mătuşii Lehmann care ședea „precum o pasăre cuvîntătoare în colivia ei” (Copilărie berlineză la 1900) explică al doilea aspect.
Jucăriile stau și ele sub semnul celor două impulsuri ale copilăriei. Ele se nasc din transformarea materiei, nu din ansamblarea unor piese. Această transformare trebuie să fie, mai apoi, cît mai vagă și imprecisă, pentru ca jucăria să poată fi, în aceeași clipă, cît mai multe lucruri deodată. De aceea, spune Benjamin, atelierul meșteșugarului și nu industria specializată este locul în care ea survine. Simplitatea ei și versatilitatea sînt mai importante pentru copil decît finețea mecanismului. Asta pentru că – ceea ce nu înțeleg adulții – jucăria nu e un obiect, ci un prilej de joacă, pretextul unei acțiuni: „Copilul vrea să tragă ceva după el şi devine cal, vrea să se joace cu nisip şi devine brutar, vrea să se ascundă şi devine hoţ sau poliţist” (O istorie culturală a jucăriei).
Un astfel de lucru se sfîrșește, cum spuneam, fără a dispărea. Jucăriile supraviețuiesc în pulberea din care este făcută lumea și în nuanțele în care ea se îmbracă. Sacrificîndu-și consistența obiectuală, ele cîștigă privilegiul întoarcerii în materialitate, în mormanul de cioburi și fragmente care compun lucrurile. Și astfel, devin inevitabile și eterne: „Acel ceva care împovărează lucrurile uitate, făcîndu-le să poarte în ele un rod atît de plin, nu e pesemne decît urma unor obișnuințe dispărute în care nu ne-am mai putea regăsi. Și poate că amestecul acestor lucruri cu pulberea cochiliilor noastre năruite e taina supraviețuirii lor” (Copilărie berlineză...).
La o privire mai atentă, toate cîte le cuprinde lumea – iubiri, copilării, prietenii și vise, case și copaci, stilouri vechi sau cărți – par că se sfîrșesc în același fel: ca niște jucării care se strică. În mod tainic, perisabilitatea lor este direct proporțională cu permanența urmelor pe care le lasă. Fragilitatea funcționează ca un index al permeabilității și, ca atare, al permanenței. Dimpotrivă, mîndria metafizică a esențelor tari semnalează pericolul dispariției, ca într-o ontologie paradoxală de inspirație acvatică sau într-o teologie a Duhului care ia chipul nevăzut al vîntului.
Cum este și firesc, copilăria este cel mai intim legată de natura jucăriei. Sfîrșitul ei, discret și survenit mereu din neatenție, inundă timpul cel nesemnificativ care îi urmează cu o formidabilă forță. Ca „rezultat”, realitatea capătă consistența unui vis, în care lucrurile își schimbă subtil chipul și își împletesc contururile. Tot Walter Benjamin povestește un astfel de vis (al maturității, însă) în care se făcea că era în Paris, pe malul Senei, în fața catedralei Notre-Dame. Doar că ceea ce se înfățișa în percepția onirică nu era Notre-Dame, ci o clădire de cărămidă. Și totuși, comentează scriitorul, „eram acolo, copleșit, în fața catedralei Notre-Dame. Iar ceea ce mă copleșea era dorul. Dor de Parisul în care mă aflam aici, în vis” (Denkbilder). Amintirile copilăriei, la fel, contaminează locurile și întîmplările maturității. O fac însă nu ca o fantasmă, ci ca o voce materială, care răsună puternic în indecizia lumii. Cărarea pierdută a lui Alain Fournier este un document scris cu forță profetică despre felul în care maturitatea nu este decît un spațiu în care taina copilăriei se desfășoară și își luminează cotloanele: „Dar azi, cînd totul s-a sfîrșit, cînd n-a mai rămas decît cenușa din atîta rău, din atîta bine pot să povestesc strania lui aventură”. Regăsirile neașteptate, asemănările întîmplătoare care sînt ca niște indicii detectivistice spre trecut, persistența unor conversații sau întîmplări care nu au avut o încheiere sparg orice cronologie și transformă lumea într-un continuu pasaj, precum este, în carte, și destinul marelui prieten, Augustin Meaulnes.
Copilăria apare nechemată, dar din interiorul, nu din afara prezentului. Ascunsă în pulberea lumii, o tulbură din cînd în cînd și îi redesenează așezarea. Interesant este însă momentul în care ea survine, nu atît efectul pe care îl produce. Marin Tarangul vorbește despre acest moment într-un text (în curs de apariție) aparent străin de problemă, Le récit theorique:„Nu ne naștem cu o memorie a cărei profunzime să fie deja constituită drept transmitere a persistenței. Memoria are nevoie de o anumită vîrstă pentru a ajunge la această profunzime. Are nevoie tocmai de parcurgerea unei istorii care o pune în posesia propriei sale profunzimi. De aceea amintirile din copilărie, care dau centrul de greutate al unei vieți, nu sosesc decît mai tîrziu, cînd viața este centrată, adică în momentul în care viața începe să-și întrevadă direcția ineluctabilă. Este momentul în care viața dobîndește statura destinului și se arată astfel gata să găzduiască fără-restul realității”. Așadar, lumea are adînc ascunsă în mecanismele ei puterea unei recapitulatio finale, în care începutul și sfîrșitul ajung să coexiste în momentul bilanțului. Dar nu este vorba despre o salvare speculativă a esențelor, de o încheiere pe tărîmul vag al sensurilor, ci de o supraviețuire pe cel al materiei, al culorilor și al texturilor. Praful din care este alcătuită lumea conține în el fragmentele jucăriilor pierdute și ale iubirilor neîncheiate. Fără-restul realității este alcătuit din resturi și fragmente nemîntuite, care se aseamănă, se recompun și își împletesc tainic marginile. Rezonanțele despre care vorbea Walter Benjamin, instinctul mimetic al copilului sau textura onirică a percepției sînt căile noastre de salvare, cele prin care nimic nu se pierde definitiv. În mod salvator, praful din care sîntem făcuți primește lucrurile care obosesc în indistincția lui răcoroasă, pentru a le livra din nou, neașteptate și proaspete, prezentului.
Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.