Cum redescoperim tradiția?
Supusă astăzi tuturor echivocurilor, tradiția este cînd gustată, cînd respinsă vehement ca obstacol al progresului. Sub formă culinară, ca exotism local sau îndeletnicire pitorească, tradiția sau, mai bine spus, tradițiile intră lesne în brand-urile turistice și în planurile de vacanță. Dar în sensul de transmitere a ceva ce vine din trecut ca adevăr sau ca valoare, tradiția nu mai beneficiază de aceeași charismă. Nimic nu trezește mai mult vigilența dreptului la noutate și dezgustul celor ce jură pe ruptura de trecut decît invocarea argumentelor tradiției, oricare ar fi ea, dar mai cu seamă dacă e vorba de cea religioasă. Filosoful Rémi Brague făcea, într-o carte despre „timpurile moderne”, această distincție între tradiția care ne place și cea pe care o respingem: ne place ceea ce asimilăm, asemenea unei baghete, zicea el, și respingem ceea ce face trecerea între ieri și mîine, adică transmiterea, continuitatea. Iar acest tip de raportare ambivalent la tradiție pune în dificultate tradiția însăși, victimă a disputei fără sfîrșit între revoluționari și tradiționaliști.
Oricît ar părea de straniu, situația nu e nouă. Deja fiecare domeniu are propria istorie a luptei între revoluționari și tradiționaliști, înainte ca aceste două moduri de a fi să se înfrunte în arena publică. Problema e că ambele atitudini au, de obicei, prea multă pasiune și prea puține nuanțe și că sînt esențialmente construcții reactive: respingerea trecutului în bloc pentru a face loc noutății versus recuperarea nostalgică și autoprotectoare a trecutului ca tradiție. Cred că nu va surprinde pe nimeni că teritoriul prin excelență de dezbatere a fost și este chiar lumea religiei, pe toate palierele ei, considerată îndeobște prea repede ca stînd de partea trecutului revolut.
O carte recent apărută la Editura Doxologia este, în opinia mea, o binevenită intrare în materie dinspre teologia ortodoxă în relație cu modernitatea. Este vorba despre traducerea de către Dragoș Dâscă și Octavian-Adrian Negoiță a unui volum editat de Brandon Gallaher și Paul Ladouceur, care cuprinde Scrierile esențiale ale părintelui Georges Florovsky (1893-1979), probabil cel mai influent teolog programatic al ortodoxiei secolului trecut. Dincolo de biografia sa intelectuală și de parcursul său neobișnuit, din mediile diasporei rusești pînă la Princeton, de la disputele în jurul marilor sisteme filosofico-teologice ale lui Soloviov sau Bulgakov pînă la dialogul ecumenic, prin studiile și articolele reunite și excelent editate în această carte părintele Florovsky ne face să plonjăm în tensiunea însăși a dezbaterii despre sensul tradiției.
Pentru că dacă e important ca în arena publică să știm ce sens atribuim tradiției pe care o invocăm sau o respingem, cu atît mai mult în teologie e vital să precizăm termenii și să distingem între tradiție și tradiții, între ceea ce e transmis și confirmat de-a lungul timpului ca adevăr revelat și mîntuitor și diferitele încercări omenești de a-l aproxima sau de a-l instrumentaliza. Cine se va apleca atent asupra acestor pagini intense, polemice, dar și pline de speranța revitalizării tradiției autentice a Bisericii, va vedea cît de exigent este să vorbești despre tradiție în sens eclezial și cît de departe pot fi de aceasta diferitele tradiționalisme. În primul rînd, pentru că tradiția nu se confundă cu trecutul și nici cu formele osificate ale venerării sale. Tradiția e transmiterea vie, în prezent, a adevărului de credință; nu este repetarea mecanică a formulelor – fără însă a le devaloriza –, ci „experierea trecutului ca pe ceva nou”, descoperirea sensului său, care cuprinde într-o comuniune transtemporală pe cei care au aceeași credință, aprofundată în fiecare epocă și cu fiecare persoană. În experiența de credință și de apartenență reală la Trupul lui Hristos se află tradiția ca „principiu de creștere și regenerare”, cu întreg dinamismul ei creator. De pildă, a te întoarce la Părinții Bisericii nu înseamnă „o repetare oarbă și servilă, ci mai degrabă o dezvoltare suplimentară a acestei învățături”. Și părintele Florovsky nu ezită să-l citeze pe admirabilul cardinal Newman, pentru că, după cum tot el spune, mustrînd triumfalismele răsăritene, „calea către o reînnoire creștină este una critică, nu ironică”.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.
Foto: Georges Florovsky