Cum discutăm cu un secular-umanist?
Oricine doreşte să observe cum solilocviul poate îmbrăca haina dialogului, trebuie să urmărească o dezbatere între reprezentanţii secular-umanismului şi cei ai Bisericii. În mod riguros, în cadrul acestor întîlniri, răspunsurile nu răspund, contraargumentele nu contrazic, iar întrebările neglijează în mod consecvent argumentele partenerului de discuţii. Am constatat încă o dată acest lucru, fiind invitat să particip în cadrul unei dezbateri publice dedicate întrebării „Dăunează învăţămîntul religios statului laic?“. Evenimentul îi aducea faţă în faţă pe reprezentanţi ai secular-umanismului, precum domnul Alexandru Toma Pătraşcu, şi pe cei reperaţi ca fiind, în general, practicanţi ai unei reflecţii creştine în mijlocul cetăţii. Deşi profilul celor din urmă poate fi extrem de variat, invitaţia adresată acestora pleca de la presupunerea că în chestiunea învăţămîntului religios avem de-a face cu o poziţie unitară – ca şi cum cei care merg la Biserică şi spun Simbolul de credinţă nu au încotro şi acceptă de la sine orice formă de învăţămînt religios. În faţa acestei experienţe, mi-a devenit limpede faptul că întîlnirea discursivă cu un reprezentant al secular-umanismului trebuie să ţină cont de cîteva reguli minimale. Deşi nu îmbrăţişez poziţia actualismului analitic – potrivit căruia orice discurs purtător de sens este făcut posibil de respectarea unui număr determinat de reguli (J.L. Austin şi John Searle) sau de condiţii ideatice (Jürgen Habermas) –, cred că eficienţa şi coerenţa unui dialog între secular-umanişti şi susţinătorii Bisericii depinde, în primul rînd, de respectarea cîtorva astfel de condiţii. Date fiind constrîngerilor editoriale, mă voi referi doar la cele care mi se par a fi mai importante.
1. Nu încercaţi să contraargumentaţi împotriva tezelor secular-umaniste. Gestul dumneavoastră va fi privit ca o evidentă dovadă a încercării de a perpetua obscurantismul de sorginte ecleziastică în care vă situaţi. De pildă, dacă veţi încerca să explicaţi semnificaţia avatonului – interdicţia adresată femeilor de a umbla pe Sfîntul Munte –, veţi fi acuzat de misoginism. Dacă veţi arăta că există mănăstiri de maici în care accesul bărbaţilor este interzis, vi se va răspunde că avem de-a face cu încălcarea drepturilor omului. Desigur, aţi putea argumenta arătînd că neînţelegerea are la bază întîlnirea dintre două definiţii ale omului – una proprie Antichităţii tîrzii, care privilegia dimensiunea contemplativă a omului, ca punct de inflexiune între lumea sublunară şi lumea zeilor; alta, proprie secolului al XVI-lea, care sublinia asupra abilităţii omului de a reflecta lumea prin intermediul intelectului, ca punct de reconstrucţie a lumii din perspectiva propriei subiectivităţi. Vi se va răspunde că prima era, oricum, o bazaconie, cea de-a doua fiind singura pe care o putem folosi pentru a putea spune ceva cu o oarecare certitudine. Dacă veţi încerca să arătaţi că trecerea de la o definiţie la alta poate fi urmărită în cadrul Certei Universaliilor, cu o atenţie sporită asupra franciscanului William of Ockham, nimeni nu-şi va aminti nici măcar de briciul pe care Quine dorea să îl folosească pentru a rade barba lui Platon. În egală măsură, de cele mai multe ori, un membru al clerului Bisericii angajat într-o discuţie cu un reprezentant al secular-umaniştilor va acuza perpetuu tonul vitriolant al acestora, minînd în realitate orice formă de dialog cu acesta.
2. Nu vă angajaţi în discuţie presupunînd că partenerul dvs. de discuţie cunoaşte semnificaţia sofismului „non sequitur“. Experienţa ne arată că, de obicei, este chiar invers. Dacă, de exemplu, veţi discuta cu un secular-umanist despre predarea religiei în şcoli, acesta va invoca trei obiecţii în favoarea eliminării respectivei discipline din programa şcolară: abaterile morale ale profesorilor de religie, lipsa de experienţă pedagogică a unora dintre aceştia şi calitatea îndoielnică a manualelor de religie. Plecînd de la aceste triste adevăruri, un secular-umanist nu va propune ameliorarea situaţiei, ci doar extirparea de la rădăcină a condiţiilor sale de posibilitate. Degeaba vom arăta că la fel stau lucrurile cu multe alte discipline – că nu poţi elimina chimia din programa şcolară doar pentru că anumiţi profesori îşi lasă corigenţi elevii pentru a primi şpagă de la părinţii acestora sau că fizica este predată fără a face recurs la acel segment de istorie a ideilor care îi oferă sens şi perspectivă. Vi se va răspunde că fizica sau chimia sînt discipline profund ştiinţifice, spre deosebire de religie, care este doar o plăsmuire opiacee. Abandonînd din start dezbaterea asupra complicatei relaţii dintre credinţă şi cunoaştere, veţi fi poate tentaţi să insistaţi asupra beneficiilor culturale oferite de predarea religiei în şcoli. Vi se va aminti de Inchiziţie, de Galileo Galilei şi de cazul Tanacu. Pentru aceasta va fi trecut cu vederea cazul Hiroshima-Nagasaky, rămînînd complet neînţeleasă atît necesitatea predării religiei pentru a diminua tentaţia unui bombardament nuclear, cît şi necesitatea predării disciplinelor ştiinţifice pentru a reduce şansele apariţiei unui nou val de obscurantism religios.
Evident, într-un astfel de dialog, ne putem aştepta ca mulţi dintre reprezentanţii clerului Bisericii să reclame observaţiile sulfuroase ale secular-umaniştilor, fără a lua în serios problemele invocate de ei şi fără a se întreba dacă orele de religie nu ar trebui predate în cadrul întîlnirilor catehetice ale fiecărei parohii. Aceştia vor înţelege prea puţin că orice astfel de obiecţie are în spatele său o problemă de rezolvat şi că punerea acestora în lumina evidenţei reprezintă pasul cel mai temeinic către o direcţie reparatorie – la fel cum, pentru tradiţia ascetică a Bisericii, gestul descensional propriu spovedaniei reprezintă piatra de temelie a oricărei ascensiuni către Dumnezeu. 3. Nu în cele din urmă, într-o discuţie cu un secular-umanist, evitaţi să invocaţi principiul democratic al majorităţii. Degeaba veţi spune, pe linia liberalismului clasic, că democraţia este răul cel mai mic şi că, din moment ce majoritatea cetăţenilor unei ţări se declară a fi creştini, predarea religiei creştine în şcoli, cu acordul acestora, poate primi o justificare satisfăcătoare. Un secular-umanist îţi va răspunde, pe bună dreptate, că, potrivit aceluiaşi principiu democratic, trebuie respectate şi drepturile minorităţii atee – sau non-teiste, pentru a folosi denumirea corectă politic a acestei comunităţi. Astfel, vi se va arăta că cel mai bun mijloc de protejare a respectivei minorităţi este eliminarea religiei din curricula şcolară. Unii reprezentanţi ai clerului Bisericii vor răspunde minorităţii atee/non-teiste cu aceeaşi monedă a indiferenţei totale. Dacă, potrivit noii legi a învăţămîntului, mărturisitorii altor culte creştine sau cei ai altor religii au, în principiu, posibilitatea de a participa la orele de religie specifice credinţei lor, minoritatea secular-umanistă nu are la dispoziţie nici o alternativă satisfăcătoare. Unui ateu care nu doreşte să participe la cursurile de religie creştină nu-i poţi oferi ca alternativă cursuri de introducere în iudaism, islam sau jainism. Pur şi simplu, nu se încadrează. Ce să îi oferi, atunci? Epicur? Nietzsche? Bakunin? Dawkins? Hawking? La această întrebare s-ar putea răspunde doar în cadrul unei dezbateri publice. Sînt sigur de faptul că într-o astfel de întîlnire a argumentelor nu se va ajunge prea departe dacă nu vor fi respectate fie doar şi cele trei reguli de dialog ilustrate mai sus. Mă întreb, însă, cît de departe se va ajunge odată cu respectarea lor.
Andrei Găitănaru este doctorand la Facultatea de Filozofie şi membru al Centrului de Studii Medievale de la Universitatea Bucureşti.