Cum a fost
Cadrul narativ al generaţiei mele are datele unui parcurs "epopeic". E drept că n-am trecut printr-un război mondial, n-am asistat la ciopîrţirea teritoriului naţional şi nici la întoarcerea armelor, după ce porniserăm, alături de Axă, spre Odessa (unde n-am fi avut ce căuta). N-am prins nici loviturile de stat succesive, care au prezentat "actul de la 23 August" ca matrice a unei noi ordini, deşi logica lui ţinea de vechea lume, dărîmată cu tancurile sovietice. Toţi cei născuţi la începutul anilor â60 au trăit comunismul ca pe un fapt ireversibil, banalizat. În copilărie, pricepeam deja că acel regim este decorul "normal" al propriilor senzaţii şi aspiraţii. Întrebările de fond nu-şi aveau rostul. Viaţa colectivă îşi urma cursul sub pînza unei temeri difuze, combinate cu energia retorică a participării la o "construcţie" susţinută, cel puţin formal, de majoritatea adultă în compania căreia creşteam. Am prins anii deschiderii, am simţit entuziasmul generat de mica relaxare a cenzurii şi represiunii în intervalul â67-â72, cînd părinţii unora dintre colegii de şcoală se întorceau de la burse, din America. Magazinele afişau o relativă abundenţă, pe piaţă circulau mărfuri "de import", puteai cumpăra de la chioşcuri Le Monde, iar papetăriile mai dichisite, din centru, expuneau în vitrine stilouri Parker şi maşini de scris Olivetti. Nu înţelegeam aproape nimic din "politică", însă percepeam duplicitatea generală, zăream de jos Olimpul nomenclaturii şi trăiam în minoratul acelei societăţi paternaliste, care îţi refuză dreptul la opinie, de vreme ce toţi merg "pe acelaşi drum". "Războiul" nostru a venit abia în â89, pe un val de exasperare fără orizont clar. Iarna aceea blîndă mi-a făcut cunoscută culoarea sîngelui uman care virează spre brun atunci cînd pătrunde în porii asfaltului. Ieşind în Piaţa Universităţii, cu un grup de prieteni, aveam sentimentul că nu mai putem fi învinşi, chiar dacă în noaptea următoare n-am dormit acasă, siguri fiind că "ei" ne filmaseră din balcoanele de la Intercontinental şi aveau să ne caute. Habar nu aveam că Sistemul însuşi hotărîse să scape de Ceauşescu, dar nu pentru a favoriza schimbarea, ci, dimpotrivă, pentru a se putea perpetua. Eram prea naivi pentru a denunţa pe loc divorţul dintre insurecţia "populară" şi "noua putere", autogenerată în birourile celei vechi. Şi totuşi rolul nostru avea să capete contur. Mai întîi, nimeni nu ne-a mai putut împiedica să plecăm "afară", la studii care ne-au certificat genealogia europeană. Apoi, am început să fim "acceptaţi" în poziţii tot mai relevante. Acum conducem, din companii, din ministere sau din spatele catedrelor, o revoluţie de centru-dreapta care va consfinţi, în următorii 10 ani, ireversibilitatea legitimităţii democratice şi forţa electorală a clasei de mijloc. Pornit cu întîrziere şi aparent pierdut (cel puţin în primă instanţă), "războiul" nostru ne aduce - "nel mezzo del camin" - satisfacţia victoriei. Tot ce am înfăptuit (cărţi, acte publice sau instituţii) s-a coagulat ca bază a noii Românii: una agitată, otrăvită cu reziduuri ale trecutului, dar pusă totuşi pe orbita euro-atlantică şi trezită la o luciditate comunitară pe care nimeni nu ne-o mai poate interzice. Desigur că nu ştim să ne vedem din viitor. Ne lipseşte distanţa de la care "tabloul" devine inteligibil. Sîntem captivi în plasa evenimentului. Avem de terminat o treabă pentru care ne-am cheltuit energiile, nervii şi - vom vedea - sănătatea. Pentru ca această secvenţă istorică să-şi primească fizionomia distinctă, e nevoie să ne mai implicăm, cel puţin un deceniu de acum înainte. O vom face, ajutaţi de cei mai tineri, care vin din urmă şi pe care nici un om de veritabilă calitate din generaţia mea nu-i priveşte ostil, chiar dacă ei nu şi-au dat încă măsura şi nu au suferit, pentru a-şi marca "diferenţa". Noi le-am pregătit terenul. Şi nu aşteptăm nici o laudă. Aşa a vrut Dumnezeu.