Cu bicicleta la Troia – sau Mica Iliadă pe două roţi

7 octombrie 2015   DIN POLUL PLUS

(partea întîi)

Copleşiţi de nebunia lumii, unii oameni încearcă să o şocheze, să o răstoarne, să o schimbe cu orice preţ. Alţii încearcă doar să o privească din alt unghi. Să se ridice, măcar pentru o clipă, deasupra ei, pentru a o putea reevalua şi, eventual, pentru a se reinventa ei înşişi. Dar pentru asta nu e nevoie neapărat să te urci în avion. Uneori şaua de la bicicletă e de ajuns. 

Aşa cum probabil li se întîmplă multora dintre cei care s-au lăsat fermecaţi de geniul lui Homer, am trăit pînă tîrziu cu prejudecata că Troia este o destinaţie fantastică, pierdută undeva în timp şi spaţiu, inaccesibilă pentru muritori, mai ales pentru cei din zilele noastre. Dar privind harta, într-o noapte de iarnă, cînd bicicliştii cu dor de ducă nu pot decît visa, am constatat că, măsurată în linie dreaptă, distanţa dintre Bucureşti şi Çanakkale (oraşul turc pe raza căruia se află ruinele) e aproximativ egală cu cea pînă la Sighetu Marmaţiei. Sigur, distanţa nu era deloc o glumă pentru mine, care trecusem binişor de 40 de ani şi care nu făcusem niciodată ciclism de performanţă, dar, în anii precedenţi, redescoperisem bicicleta şi chiar îmi luasem un oarecare avînt, „evoluînd“ treptat de la plimbări în parc, mers la serviciu, la cumpărături, apoi la Snagov şi alte lacuri din împrejurimile Capitalei pînă la mici expediţii de cîteva zile. Şi toate astea fără să mă confrunt cu dificultăţi majore, în afară poate de parfumul năucitor al cîmpurilor înverzite, al mării sau de aerul tare al înălţimilor. Aşadar, fără altă introducere, „Cîntă, zeiţă, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul!“. 

Drumul spre Troia trece prin Lehliu 

Am plecat într-o dimineaţă de august la ora 6,05, din faţa blocului unde locuiesc în Bucureşti, cu un bagaj minim şi cu 300 de euro în buzunar. Vremea era perfectă, aerul proaspăt, pentru că în timpul nopţii, după o lungă perioadă de caniculă, se dezlănţuise un adevărat potop. Aleea era acoperită cu crengi smulse de furtună, asfaltul nu se uscase, iar norii acopereau încă cerul, ceea ce-mi dădea speranţe că voi scăpa de caniculă. „Dar n-a fost, n-a fost aşa…“,vorba poetului. 

Am luat-o pe drumul vechi, prin Lehliu, paralel cu autostrada, care este şi cel mai scurt, cu intenţia ca, dacă vremea mă va ajuta, să ajung la Constanţa chiar în prima zi. Totul a mers perfect, am trecut de Lehliu, am făcut un scurt popas la Drajna, unde am mîncat o ciorbă de perişoare cu un gust divin, am trecut de Feteşti şi am ajuns, inevitabil, la intrarea pe autostradă. Imediat după ce am trecut de gherete, mă aştepta curios un poliţist, care mi-a făcut semn să trag pe dreapta:

– Ştiţi că nu aveţi voie pe autostradă?
– Da, dar nu am pe unde să o iau…
– Nu mă interesează, ocoliţi prin Ţăndărei!

Adică un ocol imens. Parlamentări, insistenţe, rugăminţi, glumiţe. Pînă la urmă s-a îndurat de mine, ameninţîndu-mă că, dacă mă mai prinde pe autostradă, îmi confiscă ventilele de la bicicletă.

„Da’ tu de ce n-ai maşină?“ 

La Poarta Albă, aproape sufocat de caniculă, m-am oprit în curtea unor localnici primitori, unde m-am răcorit din plin la cişmea. Femeia, cînd a auzit că vin de la Bucureşti, şi-a făcut cruce, dar prichindelul ei de vreo 5 ani, care se zgîia la mine scobindu-se în nas, m-a întrebat cu candoare: „Da’ tu de ce n-ai maşină?“. „Păi, cu bicicleta e mai mişto“, a fost primul răspuns care mi-a venit în minte. A fost foarte plăcut surprins, şi-a scos degetul din nas şi mi-a arătat, cu multă seriozitate, că şi el are bicicletă. Am discutat minute bune despre tot felul de detalii tehnice şi despre experienţele lui pe două roţi, după care ne-am despărţit, ca nişte adevăraţi colegi de breaslă. M-a urmărit mult timp cu privirea de-a lungul şoselei. 

După cîteva ore eram deja la douăzeci de kilometri de Constanţa. Am oprit la marginea drumului, unde am cumpărat nişte piersici de la o bătrînică simpatică. După ce m-a descusut şi s-a minunat şi ea că vin tocmai de la Bucureşti, m-a privit lung şi mi-a spus: „Vino încoa’, maică, să-ţi torn nişte apă să te speli pe faţă, că parcă ai fi un miner“. (Tocmai îmi scosesem ochelarii şi pesemne că arătam chiar ca la ieşirea din şut.)

La 18,10 intram deja în Constanţa şi, în ciuda traficului, în timp ce mă apropiam de mare, simţeam cum se schimbă mirosul aerului. Briza! La 18,34 eram pe faleza de la Cazino. Era prima oară în viaţă cînd reuşeam să ajung la mare într-o singură zi. 

Năuciţi de caniculă 

A doua zi l-am recuperat din Vama Veche pe Andrei, un prieten care-şi exprimase încă din Bucureşti dorinţa de a veni cu mine la Troia, şi am trecut împreună graniţa în Bulgaria. La Balcic, năuciţi din nou de caniculă, ne-am hidratat abundent, am înotat mult şi am mîncat puţin. După-amiază am pornit-o spre Albena. Din fericire, bulgarii au construit în ultimii ani un dig circulabil de-a lungul coastei între Balcic şi Albena, care scurtează enorm drumul, pentru că şoseaua principală e plină de urcuşuri şi serpentine. Am ajuns la Varna pe lumină, dar pînă să găsim un loc de dormit, s-a lăsat întunericul. Tot bîjbîind, am ajuns în cele din urmă la o plajă de la marginea oraşului, într-o comunitate de pescari, care locuiau în nişte barăci improvizate şi care ne-au invitat să ne instalăm corturile chiar acolo, printre bărcile lor trase la mal. Tocmai sărbătoreau ziua unui confrate şi ne-au invitat şi pe noi la petrecerea cu dans şi artificii de pe plajă. 

Prin păduri uitate de lume 

Ziua următoare a fost şi cea mai dificilă din întreaga expediţie. La propunerea lui Andrei, care, îngrijorat din pricina traficului, a insistat să evităm drumul european, am luat-o pe nişte drumuri secundare, foarte proaste, care urmau aproximativ traseul Zvezda – Benkowski – Kitka – Sadovo – Dolni Chiflik – Solnik – Dyulino – Gyulyovtsa – Tunkovo – Aheloi. A fost un adevărat infern. Aproape tot timpul am urcat, înaintînd foarte greu, printre gropi, noroi şi pietre. Peste toate astea, din pădurile din jur răsăreau ca prin minune roiuri de musculiţe minuscule care ni se vîrau în ochi, în gură şi în urechi. Inevitabil, am şi înghiţit cîteva. Roiurile se ţineau, la propriu, de capul nostru, astfel încît, privindu-l pe Andrei pedalînd serios şi încordat, am izbucnit în rîs: arăta ca un cosmonaut. Nu ciupeau, nici nu înţepau, dar a fost efectiv o probă de foc să pedalăm aşa mai bine de douăzeci de kilometri. Partea bună a fost că cea mai mare parte a drumului trecea prin păduri şi am avut la dispoziţie cantităţi neaşteptate de mure coapte şi dulci.

Am avansat atît de greu, încît în ziua aceea am ratat ţinta, care era Burgas, şi am oprit cu vreo 15 kilometri înainte de acest oraş, mult după ce se întunecase de-a binelea, într-un camping la Aheloi. Nici acum nu-mi dau seama cum am reuşit să instalez cortul şi chiar să fac un duş (pentru că, da, campingul dispunea şi de aşa ceva, chiar cu cabină închisă şi în stare bună). 

Din păcate, a doua zi dimineaţa Andrei şi-a strîns bagajele şi s-a întors cu un autobuz în ţară. Mi-a spus că experienţa din seara precedentă, cînd, pe ultima parte a drumului, a trebuit să mergem aproape o oră pe întuneric şi într-un trafic supraaglomerat, fusese prea mult pentru el. Pe mine însă mă epuizase traseul infernal de pe dealuri, aşa că tot restul zilei nu m-am atins de bicicletă. Odihnă totală. 

„Zbor deasupra unui cuib de cuci“ 

În ziua care a urmat, m-am despărţit de litoralul Mării Negre, ocolind Burgasul şi îndreptîndu-mă spre punctul de frontieră cu Turcia de la Malko Tîrnovo, pe un drum practic necirculat. Imediat după Burgas, pentru cîteva minute am fost urmărit şi apoi depăşit, foarte încet, de două maşini negre Opel Astra, model vechi, pline cu cîte cinci indivizi suspecţi care mă priveau cu interes. La un moment dat au tras pe dreapta, lăsîndu-mă să-i depăşesc. Şi-or fi zis că nu au ce alege din mine, căci nu arătam defel ca unul plin de bani sau valori, şi nici bicicleta nu era cine ştie ce: un DHS romånesc pe care dădusem doar 400 de lei. După emoţiile astea, mi-am dat seama că mă aflu pe un drum splendid, care şerpuieşte printre dealuri împădurite pe zeci şi zeci de kilometri, în care nu vezi nici o casă. Senzaţia e de început de lume. Atîta doar că nu prea există surse de apă. Aveam, totuşi, cîteva mere la mine şi, în plus, am cumpărat de la o ţărancă de la marginea drumului un pepene verde de patru kilograme, pe care l-am mîncat pe loc. 

La Malko Tîrnovo, un orăşel minuscul, cu aer părăsit, constat că nu prea am unde să mă cazez, în afară de un fel de spital – o construcţie tipic comunistă, cu şase etaje, din care (aflu de la infirmiera de la recepţie) primele patru sînt destinate saloanelor pentru bolnavi, iar ultimele două sînt amenajate drept camere de hotel. Pe culoare, nici ţipenie. Atmosferă de

senzaţie care ulterior mi-a fost întărită de duşul din baia camerei, cel mai înalt duş pe care l-am văzut în viaţa mea, făcut special parcă pentru indianul din celebrul film. Mai tîrziu ies la plimbare şi descopăr o terasă, unde o cunosc pe Eileen, o americancă de vreo 25 de ani, venită la capătul ăsta de lume într-un soi de misiune umanitară organizată de guvernul american. Eileen discută volubil cu un grup de studenţi bulgari. Este şi profesoară, dar oferă şi un soi de consultanţă pentru investiţii, iar între timp le mai suplineşte din cînd în cînd pe chelneriţele de la terasă. Vorbeşte fluent bulgăreşte. De altfel, fără ajutorul ei, nu aş fi înţeles nimic din meniu. Vorbim mult despre Europa de Est şi despre politica americană în regiune. Radiază un patriotism tipic american, implicată 100% în tot ce face. 

La intrarea în Turcia… 

…prima surpriză e drumul: două benzi pe sens, asfalt perfect, o adevărată autostradă. Drum preponderent în coborîre, dar şi cîteva căţărări severe. Oprit la un popas, văd apropiindu-se de departe, de undeva din spate, doi biciclişti cu bagaje enorme. Sînt doi studenţi germani, Frida şi Hans. Vin de la Belgrad şi merg fără o ţintă precisă. Au plecat pur şi simplu să descopere lumea. Ea cară pe portbagaj un bidon de cinci litri plin cu apă. Îi explic că nu merită, că îi îngreunează mult pedalatul, îi arăt bidonul meu gol (o sticlă de Fanta) şi îi spun că îl umplu ori de cîte ori am nevoie prin satele din drum. Nu e convinsă şi e chiar foarte mirată că nu car apă cu mine. Se oferă să-mi umple bidonul, ceea ce accept cu plăcere, mai mult de dragul de a-i mai uşura povara decît de sete. Sînt foarte tăcuţi şi par că ar vrea să rămînă singuri. Ne despărţim la următorul popas. 

Prima impresie în Kirklareli ţi-o lasă oamenii. Parcă sînt cu toţii suflaţi cu un praf cenuşiu. Casele de schimb sînt închise (e duminică), aşa că schimb nişte bani la un vînzător de ziare care, foarte corect, îmi arată cursul de schimb într-un ziar: 1,93 lire pentru un euro. Exact ca leva. După ce mă cazez într-un motel ieftin, mă încumet să ies în oraş, deşi aerul e fierbinte. În toate oraşele turceşti prin care aveam să trec am remarcat obiceiul locuitorilor de a sta la taclale, pe scaune aduse de acasă, la colţul străzii, fără nici o masă sau ceva de băut în faţă. Ca într-o sală de aşteptare în aer liber. Izbucnite de nicăieri, strigătele muezinilor mă încremenesc şi mă fac să caut cu ochii minţii lumile din

Încerc să intru într-o moschee, chiar mă descalţ şi intru în hol, dar rugăciunea începuse şi nu mai am voie să intru. Nu prea sînt restaurante propriu-zise nicăieri, doar aşa-numitele „Salonu“ – un fel de bucătării cu vedere la stradă, în care sînt înghesuite mai multe mese cu scaune, totdeauna înăuntru, niciodată cu terasă. Totul se găteşte sub ochii clienţilor. E o atmosferă intimă, plăcută, dar oamenii par în general trişti şi refractari, probabil copleşiţi de căldură (40-41° C la umbră nu e ceva obişnuit nici pentru ei). Intru într-un astfel de „salonu“ şi descopăr extraordinara „Pide“, un fel de pizza turcească, cu un aluat puţin crocant şi acoperită din belşug cu tot soiul de sosuri de legume, ou, caşcaval şi carne de oaie, care mi-a mers direct la suflet. Beau şi un foarte bun ceai turcesc din păhărele mici, ca de coniac.  

(continuarea în numărul următor)

Şerban Georgescu este jurnalist freelancer. 

Mai multe