Crucea. Cît de frumoasă poate fi o fereastră
De fiecare dată cînd vin prin București trec pe la Muzeul Țăranului Român. Acum vreo douăzeci de ani l-am întîlnit sănătos și luminos, cu toate sălile lui mari povestite parcă pe viu de Horia Bernea, cu icoanele, scaunele, lemnele și ferestrele miraculoase. Zilnic îmi alegeam cîte un colț și stăteam acolo o vreme, ca să îl înțeleg. De ceva vreme, muzeul doarme ca în basme, un somn greu, întunecat și aparent fără sfîrșit. Îi recunosc din ce în ce mai puțin silueta, dar îl aștept totuși cu răbdare să revină, ca într-o logică mitică implacabilă. Din cînd în cînd, fragmente din vechiul, nemaivăzutul muzeu scapă printre lucrurile banale din care este compusă lumea de acum și ies la lumină. Așa s-a întîmplat de curînd, cînd am găsit în magazinul muzeului, printre alte cărți, un dosar alb care conținea cîteva reproduceri din desenele lui Horia Bernea și un caiet legat cu arc pe care scria „Mapa Crucea”. Ca un semn duios din alte vremuri, pe copertă mai era precizat: „Redactare computerizată: Fundația Anastasia”.
Cu toată fragilitatea ei materială și cu irepresibila impresie de improvizație pe care o lasă, „mapa” conține comori nemaivăzute: un text al lui Andrei Pleșu și cîteva gînduri despre proiectul muzeal aparținînd lui Horia Bernea însoțesc o colecție de fragmente patristice și liturgice, decupaje imnografice, extrase din cărțile lui Eliade sau Steinhardt, Guénon, Schmeman, Hugo Rahner, Scrima, precum și frumoase documente etnologice. Toate, despre cruce: despre ce este ea și cum o cinstim. La fiecare capitol, Horia Bernea desenează cruci, fie trainice și solide prin simetria lor, fie firave și feminine, ca o urcare înghețată, fie complexe ca un semn împărătesc, fie simple, încadrate în perimetrul unei ferestre care dă spre paradis.
Cu greu pot fi aduse la un numitor comun textele din această mapă. Sînt diverse nu doar prin temele lor, ci și prin duhul în care sînt scrise. De aceea, în această pagină pot doar să aleg, într-o oarecare dezordine, cîteva dintre fragmente despre cruce ale autorilor, fiecare gînd putînd deschide, dacă este gîndit pînă la capăt, un cer. Totuși, oricît de diverse ar fi, toate conduc cititorul spre un punct: acela în care el poate sesiza, în ceața care învăluie marginile lucrurilor de pe lume, geometria tăioasă a transcendenței. „Crucea-i peste tot”, spunea Horia Bernea. Chiar și în locul în care cercul sau linia frîntă par că sînt mijloacele grafice prin care aceste lucruri încep sau se termină.
Ubicuitatea Crucii sădește în trupul lumii un paradox. „Schemă inefabilă a totalității”, după cum o numește Andrei Pleșu, ea face ca finitudinea să suporte, în chiar constituția ei lăuntrică, infinitul. Moartea însăși, pe Cruce, devine viață, iar suferința se convertește în premisa bucuriei fără capăt. Dumnezeirea locuiește umanul, iar iertarea neverosimilă biruie distincțiile etice. Înțelepciunea lumii este neputincioasă în a gîndi prezența pe lume a Crucii, iar nebunia lumii, dimpotrivă, este de fapt sesizarea evidenței ei.
Despre coincidentia oppositorum ca structură ontologică a realităților simbolice s-a vorbit în multe rînduri, de la Guénon și Jung la Eliade. Textele din mapă dau acestei vocabule latinești un chip recognoscibil și blînd, arătînd cum paradoxul ei se împletește cu experiențe mărunte și trăiri cotidiene. „A-ți purta crucea”, nume dat vieții înseși, cu greutățile și bucuriile ei, nu presupune un act de acceptare pasivă aunei poveri, ci, după cum spune și Andrei Pleșu, „a fi mereu unde nu ești căutat, mereu imprevizibil, mereu nou”. Prin urmare, ubicuitatea crucii se confundă cu atotprezența vieții, a prospețimii fără de care natura, lucrurile sau existența umană ajung să se împietrească și să se întunece.
Totuși, această ubicuitate este de negîndit fără un complement: discreția. Crucea este în același timp regăsită în articularea esențială a realității, dar este și greu de sesizat, ascunsă precum înțelesul unei parabole. Al doilea text din mapă, al lui Horia Bernea, schițează, sub titlul „Cîteva gînduri despre cantități, materialitate și încrucișare“, o adevărată ontologie a lumii tradiționale. Sînt mici fragmente scrise care figurau, unele dintre ele, pe pereții muzeului, ca un glas al obiectelor arătate acolo sau ca replici date la întrebările privitorului. Unele dintre notații deschid cel de-al doilea moment al înțelegerii crucii – după cum spuneam, discreția ei. De exemplu: „o fereastră e mai cruce decît o troiță care, logic, ar fi să fie crucea însăși... ciudat lucru la prima vedere”. Programul muzeal al lui Horia Bernea, de fapt o mărturisire vizuală profundă, nu „prezenta” crucea, ci o lăsa să se arate, uneori într-o prezență neverosimilă. O țesătură, de exemplu, conține crucea în împletirea firelor ei, iar „expunerea” unui astfel de obiect este un gest ostensiv care cheamă privirea să străbată un drum către inaparentul care susține apariția. Apoi, acest inaparent este spart în dimeniuni multiple: puterea, folosul, frumusețea. Crucea cunoaște o survenire puternică, precum în consacrarea pe care o realizează olarul care o pictează pe fundul ulcelei; ea mai cunoaște o „utilizare” cotidiană, cînd este invocată în ajutorul (sau în folosul) omului; în fine, se dezvăluie ca frumusețe pură, împodobind creațiile populare cu simetria și cu ordinea de dincolo de lume. Așadar, crucea este peste tot fără a sări în ochi, mai degrabă presimțită și actualizată prin gesturi și încredințări decît văzută. Ea apare și se ascunde, stă în lucruri perisabile și ține mai degrabă de felul de a fi al evenimentului decît de cel al substanței. Pentru o teologie a acestor realități fluide, în mișcare, pline de viață, cîteva cuvinte ale lui Horia Bernea ar putea sta ca un preambul absolut: „Este o mare bucurie să desenezi crucea. Dacă ai această trăire a gestului, vezi că nimic nu este mai total”.
Prin urmare, Crucea este peste tot, dar ubicuitatea ei ține de caracterul ei viu: din geometria spațiului, ea trece în țesătura lucrurilor și apoi în coregrafia gesturilor cotidiene ale omului. Este o parte de cer care poate fi făcută prezentă în orice clipă, desenată cu mîna, într-un moment al bucuriei sau al deznădejdii, în fața unui pericol sau în preajma frumuseții care taie respirația. Limpezimea și simetria Crucii însoțesc formele lumii, împodobindu-le cu „culoarea infinitului”.
În chip împărătesc, Crucea obișnuia să fie arătată în Muzeul miraculos al lui Horia Bernea. Era vorba tot de un gest, ca o mărturisire sau ca o consacrare a spațiului urban pierdut în viteza lui. Cu toate că Muzeul doarme, cum spuneam la început, tot îmi aduc aminte de o fereastră de casă bătrînească, expusă stingher în sală și însoțită de o poveste: „Cîndva, am încercat să cumpărăm o fereastră, un fragment de casă veche care fusese desfăcută şi stivuită într-o latură a curţii. Cît ceri pe ea? l-am întrebat pe stăpînul casei. Nu cer nimic. Dacă vă trebuie, puteţi s-o luaţi. Dar nevasta lui a intervenit şi a zis nu. La toată insistenţa noastră a dat cu încăpăţînare acelaşi răspuns. Nu! Într-un tîrziu a adăugat: Cum să vă dau fereastra? Toată viaţa am privit lumea prin ea”. Traversată, după obiceiul sticlarilor vechi, de două mici scîndurele așezate în formă de cruce, fereastra trecea dincolo de statutul ei de obiect: era, probabil, un gest de binecuvîntare cu care femeia acoperise, timp de mulți ani, cuprinsul vederii ei.
Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.