Creștinismul carolingian, între cultură și politică

Rolul culturii în restaurarea religioasă carolingiană este foarte uşor de sesizat, fiind vorba despre un program de guvernare. Dar evaluarea rezultatelor nu este tot atît de simplă. Renaşterea otoniană, care foloseşte aceleaşi principii, nu le afirmă într-un mod la fel de explicit. În momentul în care reforma religioasă se fragmentează şi devine pe plan local opera episcopilor, a prinţilor şi a călugărilor, rolul mişcării de idei este cel mai dificil de pus în evidenţă. Dimpotivă, cînd este condusă de papalitate, scopul general al reformei se exprimă printr-un imens efort de justificare teoretică. În stadiul actual al cunoştinţelor, aceste legături fundamentale între dezvoltarea vieţii intelectule şi diferitele mişcări de reformă religioasă nu sînt îndejuns puse în evidenţă. Faptul ţine de separarea disciplinelor. Istoria ecleziastică, spiritualitatea şi teologia sînt rezultatul activităţii unor specialişti care nu practică toţi aceleaşi metode de investigare. Rareori se întîmplă să constatăm că au ajuns la rezultate coordonate.

(…) 

Legăturile dintre viaţa religoasă şi cultură îi apar, fără îndoială, istoricului civilizaţiei Occidentului medieval ca o evidenţă prea familiară pentru a merita o punere în discuţie radicală. Este, totuşi, iluzoriu să credem că o asemenea legătură vine de la sine. Ea este mai curînd rezultatul unei alegeri şi chiar al unei alegeri reînnoite în epoci diferite şi în condiţii puțin comparabile. Oamenii Bisericii pot fi ignoranţi, caz  îndeajuns de frecvent dacă ar fi să dăm crezare plîngerilor obişnuite. Numai un efort perseverent a permis, pe parcursul întregului Ev Mediu, îmbunătăţirea nivelului cultural al clerului. De aceea, punctele de plecare par modeste. La drept vorbind, un preot de parohie nu pare să fi avut nevoie în mod obişnuit de o formaţie riguroasă sau de o cultură rafinată. Sfinţenia nu este legată de învăţătură, iar pietatea, ca şi morala, se acomodează cu o viaţă mai simplă. Credincioşii, încă şi mai ignoranţi decît clericii, aşteaptă de la Biserică ceremonii frumoase, sfaturi practice şi eventual exemple de viaţă. Pe scurt, o cultură religioasă de nivel superior nu se impune ca o necesitate de fiecare zi în pastorala Bisericii. Reducerea numerică a mediilor cultivate în timpul Evului Mediu timpuriu ţine mai întîi de inutilitatea unei asemenea învăţături. Nu aşa au stat lucrurile în antichitate. În lumea greacă, apoi în lumea latină, creştinismul dă repede naştere unei literaturi, apoi unei teologii, pentru că se impunea justificarea alegerii unei religii noi, venită dintr-un univers mental diferit, pe lîngă o elită de păgîni cultivaţi. Trebuia să fie îndepărtate obiecţiunile făcute în numele bunului gust, al retoricii, al umanismului şi al filozofiei, mai mult chiar decît să fie apărate propriile convingeri. Această literatură se inserează în ţesătura culturală a antichităţii, pentru a da posibilitatea credinţei creştine să devină accesibilă unor oameni pe care îi domină în permanenţă idealul oratorului şi al filozofului. Este o tentativă de anexare a culturii profane. În acest context, opţiunea pentru un creştinism savant şi care să respecte normele retoricii este perfect justificată. Reuşita literară şi intelectuală a lui Ieronim şi a lui Augustin este plină de sens, de vreme ce intelectualul, devenit creştin, nu a trebuit să renunţe la cultura sa.

În epoca carolingiană, alegerea unui creştinism revigorat prin cultură nu se poate justifica prin aceleaşi consideraţii. Sistemul cultural al antichităţii murise, la fel şi elitele al căror mijloc de expresie era. Modul de viaţă al unei căpetenii barbare este foarte deosebit de cel al lui Cicero sau al Sfîntului Augustin. Măiestria învăţăturii retorice şi juridice nu mai apare ca un mijloc de a face carieră într-o manieră privilegiată. Ceea ce pune întrebări este prestigiul păstrat prin moştenirea antică, şi nu scăderea progresivă a nivelului cultural.

De aceea, dorinţa de a restaura în acelaşi timp şi dintr-o dată viaţa religioasă şi viaţa intelectuală pare un pariu îndrăzneţ şi o atitudine care cere explicaţii. În prima jumătate a secolului al VIII-lea, reforma Bisericii france se impune ca o necesitate evidentă. Luptele ce au permis familiei Pepinilor să se înalţe pînă la rangul cel mai înalt au fost însoţite de secularizarea bunurilor Bisericii, de ruinarea anumitor mînăstiri, de instalarea laicilor în fruntea episcopiilor şi de dispariţia oricărei organizări ecleziastice regionale sau naţionale.

Principatul lui Carol Martel agravează o situație pe care este dificil să o evaluăm cu exactitate.

Lui Carloman şi Pepin cel Scurt, intendenţi ai palatului după moartea tatălui lor, nu le lipsea o devoţiune reală şi ştiau să facă dovada generozităţii faţă de biserici. În mod special, ei dădeau o atenție deosebită rolului sacrului în guvernarea oamenilor. Bonifaciu, a cărui preocupare era de-a dreptul religioasă, a ştiut să depăşească prejudecăţile pe care le provocau prinţii franci şi să colaboreze cu ei. El i-a lămurit în legătură cu ceea ce trebuia făcut şi a organizat, sub autoritatea lor, primele concilii din anii 742-748.

La franci, puterea prinților de a convoca vasalii se află angajată în slujba reformei Bisericii, iar regulile canonice, ca şi preceptele morale, capătă forţă de lege. Faptul în sine este de o importanţă capitală. Or, Bonifaciu era convins că administrarea sfintelor taine presupunea stăpînirea desăvîrşită a limbii latine. Trebuia să pronunţi cu exactitate cuvintele sacramentale ce deschid porţile mîntuirii. Morala creştină cerea clerului să fie cucernic şi un exemplu bun, iar cîteva studii puteau să-l lumineze asupra îndatoririlor sale. În concluzie, religia şi liturghia cereau o anumită stăpînire a limbii latine. Scopul era modest, dar efortul ce trebuia depus, imens. Oricît de limitată ar părea această ambiţie, ea reprezintă deja alegerea unui creştinism cultivat. Această reformă, importantă pentru viitorul dezvoltărilor culturale şi religioase, primeşte din partea prinţilor şi apoi a suveranilor franci un sprijin care nu se dezminte.

Ea datorează talentului lor politic şi forţei lor militare întinderea într-un imperiu imens care ocupă centrul Occidentului. În afara acestor construcţii rămîn regatele creştine din Peninsula Iberică şi cele din insulele britanice, unde iniţiativele carolingiene nu rămîn fără ecou. Hotărîtă de către prinţ şi susţinută de autoritatea sa, această renaştere are ca personaj central conducătorul laic, căruia, deja de multă vreme, exista obiceiul de a i se recunoaşte autoritatea asupra bisericilor din regatul său. Iniţiativele lui Pepin cel Scurt şi ale lui Carol cel Mare lărgesc acest rol, pînă la a da împăratului o adevărată funcţie mistică. Ei au introdus astfel o concepţie despre rolul religios al suveranului, care nu a încetat să fie revendicată mai tîrziu.

(fragment din Biserica și cultura în Occident de Jacques Paul, vol. I, Editura Meridiane, 1996, traducere de Elena Liliana Ionescu)