Concordia Cardinalului Cusanus

2 noiembrie 2008   DIN POLUL PLUS

Se cuvine salutată apariţia acestor două mici tratate cusaniene, care au trezit şi vor trezi interesul tuturor cercetătorilor în istoria religiilor din comunitatea de limbă română, aşa cum neîndoios trebuie că au făcut-o - apărute la aceeaşi editură şi de asemenea prefaţate de Anca Manolescu - tratatele lui Eckhart traduse din germana medievală de Gabriel H. Decuble (Despre omul nobil, cupa din care bea regele). Fără a intra aici în detaliul netăgăduit consistent al desfăşurării lor, am dori să punctăm cîteva dintre temele care ar ilustra - şi e meritul celor ce se consacră cu consecvenţă acestor studii - necesitatea de a ne întoarce la asemenea texte. Chiar şi cînd pasiunile şi competenţele ne-ar fi mult depărtate de Occidentul medieval. Aceste două scrieri - un tratat redactat după toate probabilităţile chiar în 1453 şi un opuscul din 1444 - sînt printre cele mai cunoscute pagini ale cardinalului şi unele dintre cele care au avut un ecou redutabil (foarte tardiv, ce-i drept) printre istoricii religiilor. Vom spune întîi de toate că o bună parte din energia contemplativă de substrat tipic monoteist - cea care face, pentru Cusanus, ca amplasarea in rituum varietate să nu compună un detur prodigios în rătăcire, ci tocmai capacitatea de a contempla, apoi de a ordona şi investiga - va trece, cîteva secole mai tîrziu, în energia fondatoare a istoriei religiilor. Cu acest plural desprins de abac şi etnie, în care genitivul nu face sens giratoriu şi care avea să rămînă perfect funcţional, istoricii religiilor aveau să descopere că una dintre preistoriile însemnate ale disciplinei s-a construit prin schiţele de concordia religionum, spectru care se va regăsi în primele manuale de istorie a religiilor (Chantepie de la Saussaye, Tiele, Jordan). Dacă Cusanus nu a avut o posteritate concludentă, problemele sale au avut. Exemplar pentru lenta germinaţie a modernităţii, De pace fidei e edificator prin presupoziţia perfect conservată că diversitatea religioasă e întotdeauna mai tolerabilă decît ar putea fi fractura păcii care o întreţine. Ardoarea teologică se dotează cu reţineri căci, întrebat de englez despre sacramente, Pavel îi va spune: "A cere potrivire întocmai în toate înseamnă mai degrabă a tulbura pacea". Sau, către (probabil) husit: "Pacea credinţei să stăruie neştirbită de diversitatea riturilor". De altfel Cusanus însuşi introduce, la capătul explorării celeste a diversităţii, o bibliotecă. Merită semnalate, aşadar, scrierile celor care au "vorbit despre felurimea religiilor". Un secol mai tîrziu însă, lui Guillaume Postel îi vor trebui patru volume pentru De orbis Terrae concordia. Dar cine compune corul? Se perindă una după alta toate vocile notabile ale Lumii Vechi, într-una dintre ultimele recapitulări caleidoscopice care preced descoperirile numite îndeobşte geografice şi considerate, fără prospeţime, mari. Un grec şi un italian, un arab. Un indian. Un caldean. Un iudeu. Un scit şi un gal. Persanul - şi el e cel care poartă dialogul cel mai întins. Un sirian, un spaniol apoi, un turc. Un german. Un tătar, apoi un armean, un boem, în fine un englez. Mărturie a epocilor în care apartenenţa religioasă, dar mai ales convertirea primeau coeficienţi etnici decişi, căci insul încă se dizolva într-o hartă previzibilă de comunităţi, rămînînd totodată - din punct de vedere istorico-religios - foarte neclar. Toate aceste figuri ar merita o arheologie aparte. De pildă, "caldeanul" şi "persanul" ne retrimit la Oracula Chaldaica, corpus sincretic şi influent care s-a bucurat de o excelentă receptare în multele vîrste ale neoplatonismului şi avea să-i fie atribuit lui "Zoroastru" tocmai de către Georgios Gemistos Plethon, de care Cusanus a fost legat cel puţin (mai ales?) prin Bessarion. Michael Stausberg a cuprins într-o sinteză de 1500 de pagini ponderea acestei Faszination Zarathushtra (1997) în ansamblul lumii asiatice şi europene. La fruntariile lumii absorbite de contemplaţia pacificatoare a cardinalului, în acele colocvii extatice, savuroase şi intrepide în care se prind toţi, depăşind deseori altitudinea simplei lor epoci, armonizarea se petrece nu prin diluare, ci prin intensificare. Flagranţele diversităţii religioase se constată - pacea integratoare se construieşte. Lucru ştiut, de altfel, şi de acel ilustru cusanian care se ignora, Akbar. Înainte de a deveni obiect al unei comparative religion universitare şi academice, categoria însăşi de "sacru" s-a configurat mai generic decît se presupunea de către părinţii săi fondatori. Căci, la o întrebare neliniştit monoteistă a Arabului, Cuvîntul răspunde: "Toţi cei care s-au închinat mai multor zei au presupus că există o dumnezeire. (...) Aşadar, cultul zeilor mărturiseşte dumnezeirea" (omnes qui unquam plures Deos coluerunt Divinitatem esse praesupposuerunt. Cultus igitur Deorum confitetur Divinitatem). Pacea spre care tinde colocviul şi la care teologul are dreptul să spere nu e pacea contabilizată de instanţe internaţionale (care, de altfel, pe atunci, ar fi fost mai strict sublunare). Nici toleranţa - un precipitat mai subtil al unei groase, galopante indiferenţe. Mai nevolnice, doar cuvintele seamănă, de atunci încoace, şi mult mai mult decît lucrurile. E mai degrabă pacea din Numele divine ale Areopagitului, asupra căruia - se ştie - Cusanus a meditat deseori. E simptomatic faptul că traducerile şi exegeza în jurul acestor tratate şi teme s-au intensificat în ultimii ani, şi nu doar în spaţiul german sau italian. Coperta ne reaminteşte oportun aprecierea de care s-a bucurat Nicolaus Cusanus de-a lungul întregii opere a lui Eliade. Surprinzător, dar benefic, cel mai bun studiu de pînă acum consacrat tocmai lecturii pe care tînărul conferenţiar Eliade o face scrierilor cusaniene îi aparţine lui Cristian Preda ("Coincidentia oppositorum în patru lecturi româneşti", în volumul dedicat lui Mihai Şora în 1996, pp. 250-273, cu precădere pp. 258-262). Eliade polemiza, fireşte, explicit şi implicit cu mult mai cunoscutul, pe atunci, P.P. Negulescu, profesorul de "enciclopedie a filosofiei" care îşi confecţiona cursurile şi publicaţiile colportînd manuale şi introduceri de orice soi provenite din toate orienturile (mai puţin al Asiei). În timp ce, de la Marburg la Calcutta, Rudolf Otto îi scria despre Cusanus lui Eliade (în 1929, vezi Archaeus VI ş2002ţ, fasc. 3-4, p. 367). S-a spus şi se va mai spune: e utopic, proiectul acesta al lui Cusanus. Cînd papa Pius II va scrie o Epistula ad Mahometem (adică Mehmet II, totuşi), va tîrgui făţiş convertirea la catolicism a sultanului cuceritor. Nimic mai incert, azi ca şi atunci, decît una fides communis credentibus. Dar între timp am deprins altceva, lucrînd chiar cu aceeaşi inefabilă materie: o bunăvoinţă a adecvării (căreia ar fi nimerit să-i cunoaştem genealogia) şi o surprinzătoare, nutritivă deschidere. Accesibile într-o traducere elegantă şi informată, de altfel într-un context confirmat şi îmbucurător (Pentru cele mai convingătoare studii în română asupra problematicii de faţă (şi în general a "înţelegerii ospitaliere"), vezi Anca Manolescu, "Nicolaus Cusanus: Logosul, interpret al diversităţii religioase", în Eadem, Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan, cuvânt însoţitor de Andrei Pleşu, Editura Polirom, 2005, pp. 37-79, şi Bogdan Tătaru-Cazaban, "Abelard: legea naturală şi dialogul monoteismelor în secolul al XII-lea", prefaţă la Abelard, Dialogus inter philosophum, iudaeum et christianum / Dialog între un filosof, un iudeu şi un creştin, ediţie bilingvă, traducere şi note de Filotheia Bogoiu şi Sorana Sorta, tabel cronologic de Bogdan Tătaru-Cazaban, ediţie îngrijită de Adrian Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2008, pp. 17-29), cele două tratate vor stimula cercetarea şi reflecţia oricărui medievist, dar şi ale oricărui istoric al religiilor. Căci îi adresează, şi lui, o invitaţie. Se cuvine să cunoască convingător concordia cardinalului Cusanus.

Mai multe