Con-damnări

Ştim despre ereziile creştine exact ce ne-a transmis Biserica "noastră", indiferent de confesiunea căreia îi aparţinem. Din precauţie politiceşte corectă, respectivele "devieri" se scriu, azi, între ghilimele. Nu se face (şi nici nu se poate) să mai trimiţi oameni pe rug... Pe de altă parte, majoritatea publicului cultivat ignoră - cu excepţia rarilor specialişti - cînd şi unde au apărut ereziile, cît au durat, de ce au dispărut sau ce urme au lăsat în memoria grupurilor religioase pe care le-au tulburat. Tratez aici, din nou, un subiect pe cît de incitant, pe atît de marginal, în pofida valorii sale euristice. Şi notez din capul locului faptul că "ereziarhii" - adică fondatorii de doctrine greşite - nu "începeau" nimic. Prea puţini dintre ei au născocit o eroare dogmatică ex nihilo. Cei mai mulţi preluau străvechi ezoterisme sau reconfigurau tradiţii fragmentate. Aceşti anarhişti ai teologiei credeau că restabilesc adevărul, nicidecum că îl deformează. Se străduiau să reformeze societatea creştină a vremii lor. Aveau bune intenţii, talent organizatoric, forţă persuasivă, daruri oratorice şi capacitatea de a reuni prozeliţi. Cum să te implici într-o minciună trăită ca atare? Ce raţiuni eficiente poate avea impostura conştientă şi programatică? Îmi pun aceste întrebări doar pentru a sugera că, în realitate, istoria ereziilor nu e simplă oglindire negativă a magisteriului ecleziastic declarat ortodox. Dacă eşti credincios, fireşte că nu-i poţi simpatiza pe rătăcitorii de minţi inocente, căci "vai de acela prin care vine sminteala...". Însă nu-i poţi nici condamna, în locul Dreptului Judecător. Singurul capabil să le asigure o destinaţie eshatologică fără apel. La începutul mileniului III, după atîtea războaie religioase, simţim cumva obligaţia (sau doar curiozitatea) intelectuală de a reconstitui istoria ereziilor cu o brumă de simpatie. Ce să înţelegi dintr-un fenomen atîta vreme cît îl anulezi moral, înaintea oricărei străduinţe hermeneutice? De ce să nu-i regăseşti pe eretici dincolo de unanimitatea unei memorii damnate? Michel Theron a reuşit un atare exerciţiu de reabilitare (şi analiză obiectivă) publicînd, mai demult, un Petit lexique des érésies chrétiennes (Paris, Albin Michel, 2005). Ce floră şi ce faună... Nomenclatorul cuprinde vedete - precum iconoclaştii, care au sfîşiat unitatea Bizanţului timp de un secol şi jumătate - alături de figuri complet exotice. Iată, bunăoară, puseul democratic al isochriştilor, sectă origeniană ai cărei adepţi susţineau că, datorită vieţii curate pe care au dus-o, apostolii şi sfinţii vor fi, la Învierea obştească, egalii lui Christos. Generozitate pseudo-profetică? Exagerare blasfematorie? Recitiţi, pentru a cîntări ipoteza, texte biblice precum acelea din Ioan 1,12 şi 10, 37-38; sau Isaia 41,23... Şi, pe urmă: ce facem cu învăţătura ortodoxă despre theosis? Nu cumva Sinodul ecumenic de la Constantinopol (553) i-a anatemizat pe isochrişti doar pentru ca Învăţătorul (mort pe cruce) să le poată conferi mandatarilor Săi - membri ai clerului bizantin - o putere spirituală exclusivă? Inventarul lui Theron e luxuriant şi poematic: petro-brusieni, metamorfişti, aftarto-docheţi, apolinarişti, artemonieni, basculari, eutihieni, flagelanţi, bogomili, calixtini, sabelieni, tropişti, infralapsari, donatişti, ebioniţi, novaţieni... Gîndiţi-vă, de pildă, la bieţii "condormanţi", apăruţi în Germania secolului al XVI-lea: dumnealor au fost repudiaţi pentru promiscuitatea de a dormi împreună (cum dormire), bărbaţi şi femei, deşi nimeni n-a probat vreodată acuzaţia... Poate că erau, în linia amorului curtenesc, reluat în cercurile aşa-numiţilor "fratricelles", simpli abonaţi ai continenţei verificate sub presiunea imediată a ispitei! Greu de tranşat... Oricum ar fi, studiul ereziilor din trecut oferă un bun prilej de smerenie. Întîi, pentru că practica religioasă a fiecăruia e variabil heterodoxă. Apoi, pentru că pretenţia dreptei credinţe ne umflă, zadarnic, iluzia propriilor virtuţi.