Comunități ale autolimitării

În volumul său Facebook. Fabrica de narcisism, publicat în 2015, Teodor Baconschi semnala, în subcapitolul „Etica autolimitării“, o posibilă cale de ieșire din starea de spirit consumeristă care acaparează globul pe zi ce trece. El identifica într-o primă etapă această cale cu numele unei mișcări de societate preponderent americane, transition town, în cadrul căreia mici comunități umane defineau standarde de consum energetic care să le ofere autonomie față de marea industrie producătoare de energie. În paginile dedicate fenomenului, pe care îl descria cu simpatie, identifica și un caz românesc: Școala de la Bunești. Am primit atunci cu uimire și gratitudine mențiunea modestului nostru experiment (conceput împreună cu arh. Ana-Maria Goilav) de arhitectură cu materiale vernaculare între încercările de a ieși din impasul unei civilizații supratehnologizate. În urma vizitei recente la Școala de la Bunești, îi datorez un răspuns lui Teodor Baconschi.

Subcapitolul cărții lui Teodor Baconschi se deschidea simbolic cu vestea sinuciderii vestitului actor Robin Williams. Teodor Baconschi ne prevenea astfel că, în lipsa unei autolimitări controlate și asumate, se iscă la un moment dat forme de autolimitare bruște și tragice: pierderea sensului existenței. Întreaga societate a Occidentului este, sub diferite forme de excese consumeriste, amenințată de sinucideri individuale sau chiar de o metaforică sinucidere colectivă. Prototipul acestei crize este vedeta publică aflată permanent la mîna gusturilor publicului aducător de venit, care-și manifestă cu sadism asupra vedetei foamea de spectacol. Facebook-ul democratizează această presiune și o extinde asupra tuturor celor care se expun preferințelor și exprimării necontrolate ale unui public anonim. Teodor Baconschi se înscria, prin această carte, într-o serie de gînditori europeni sau americani care, reluînd tema declinului Occidentului, nu se mulțumeau cu o notă fatalistă și de autodetestare, ci imaginau alternative și încercări de ieșire din impasul unei societăți care nu-și mai asumă o identitate civilizațională.

Originile recente ale acestei teme a autolimitării le regăsim în conștientizarea crizei ecologice pe care o produce umanitatea într-o progresie demografică geometrică, epuizînd rapid resursele de hrană și energie ale planetei. Prima voce puternică a acestei noi conștiințe a aparținut etologului Konrad Lorenz (Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, carte publicată în 1973). Apoi tema a revenit cu mai mare intensitate sub pana scriitorului și disidentului politic Aleksandr Soljenițîn prin formula „autolimitarea omului” (Discursul rostit la Academia Internațională de Filozofie din Lichtenstein – septembrie 1993). Primul vedea nevoia acestei autolimitări umane ținînd cont de expansiunea urbană și industrială, care restrîngea tot mai grav spațiul naturii (ceea ce el numea „consumarea/epuizarea spațiului vital”), al doilea vedea necesitatea autolimitării pentru a evita groaznicele conflicte umane care au brăzdat secolul al XX-lea, războaie civile și războaie mondiale deopotrivă, continuate de regimuri totalitare genocidare. Amîndoi autorii au identificat corect că ceea ce pare o problemă a Occidentului a devenit o problemă a lumii întregi și că gîndirea geopolitică în blocuri de confruntare nu face decît să adîncească criza fiecărui bloc în parte. Erau confruntați prin această viziune toți cei care imaginaseră falii civilizaționale fatidice, deopotrivă Huntington sau Fukuyama, cît și, prin anticipație, Dughin. Confruntările ideologice premerg celor politice și militare, așa cum gîndul pregătește fapta. Singurul gînd care întoarce acțiunea umană de la impactul asupra congenerului la impactul asupra propriei persoane este autolimitarea. E singura ieșire din spirala violenței. Problema autolimitării constă în faptul că, în societatea consumeristă, ea nu este o valoare socială, ci mai degrabă o sperietoare a sistemului economic bazat pe consum. Sistematic, politicile economice ale statelor naționale pariază pe creșterea consumului pentru a stimula creșterea economică. Creșterea economică bazată pe împrumuturi asupra viitorului este aspru criticată de diferiți gînditori ai economiei. Autolimitarea trebuie să cunoască și o dimensiune economică, iar pentru ca să aibă impact ecologic trebuie să devină o valoare socială măcar în sînul unor micro-comunități care să formuleze cu precizie mecanismul autolimitării și să-l încurajeze social.

Ceea ce s-a adăugat problematicii autolimitării în secolul al XXI-lea este dificultatea de a atinge un consens social în multe aspecte ale acestei crize ecologico-sociale: schimbarea climatică, criza refugiaților, gestionarea resurselor de hidrocarburi, legitimitatea extinderii sistemului liberal-democratic în societăți fără baze culturale europene, sancționarea derapajelor totalitare ale anumitor state cu rol mare în sistemul economic global. Un fenomen deplîns de mulți gînditori este părăsirea fundamentelor civilizației occidentale chiar în zona geografică a Occidentului și a extensiilor sale transatlantice, iar între acestea în mod special a sistemelor etice iudeo-creștine. Rod Dreher imaginează, în The Benedict Option, structuri sociale autonome ale creștinilor, comunități euharistice extinse la aspecte tot mai diverse ale conviețuirii și care să ofere deci creștinilor un univers social adaptat valorilor lor.

Separarea religiei de stat a dus la o excludere ilegitimă a sentimentului religios și a identității religioase din spațiul public. Or, spațiul public fiind parte a vieții fiecărui individ, orice definire restrictivă a spațiului public aduce atingere libertății individuale. Avînd în vedere conflictul care a apărut între iluzoria neutralitate a spațiului public și drepturile individuale, cu inevitabile expresii comunitare, este amenințată capacitatea societăților politice de a ajunge la consens asupra a ceea ce ar trebui să fie spațiul public. Astfel, pe lîngă aspectul ecologic și economic al comunităților autolimitării, apare și o manifestare propriu-zis socială, anume șansa de a crea comunități locale care să obțină un consens asupra valorilor comune și să atenueze în felul acesta conflictul în privința definirii spațiului public.

Cum scapă astfel de entități de acuzația de secesionism pur și simplu? Răspunsul ar putea fi: prin obiectivul autolimitării. Aceste comunități nu au ca scop să sustragă resurse societății politice mai mari în sînul căreia apar, devenind competitori ai acesteia, ci dimpotrivă, prin consumul mai mic de resurse, să diminueze presiunea asupra statului ca distribuitor de „bunăstare”.

Sub formă de comunități localizate geografic sau de comunități urbane informale care se regrupează în jurul unui set de valori proprii grupului și de activități decurgînd din aceste valori, comunitățile autolimitării beneficiază de un sentiment mai solid de încredere reciprocă între membrii grupului, de o mai mare legitimitate a conducătorilor lor și de un nivel de eficacitate mai mare în gestionarea treburilor comunitare. În plus, aceste comunități ale autolimitării păstrează permanent deschisă și neconflictuală opțiunea ieșirii din comunitate. Mobilitatea economică în sînul Uniunii Europene a produs transformări identitare, ieșiri din comunități naționale, dar și reconfigurări demografice etno-confesionale pe teritoriul altor state membre. Același lucru este anticipabil la nivel micro-comunitar, al grupului dedicat exercițiului autolimitării.

Astfel de comunități ale autolimitării preiau din sarcina socială a statelor naționale găsind soluții intracomunitare la probleme foarte delicate, cum este singurătatea persoanelor de vîrsta a treia, izolarea dintre generații, victimele concurenței prea dure de pe piața muncii, acompanierea psihologică a suferinzilor. Empatia activă este una dintre valorile de bază ale unor astfel de comunități.

Pandemia mondială a anului 2020 aruncă o lumină nouă asupra acestor comunități, întrucît ele se pot izola mai ușor de ansamblul societății globalizate, iar pe baza valorilor comune pot decide măsuri intracomunitare mai eficiente. În cele din urmă, autarhia acestor comunități este ea însăși o barieră în calea răspîndirii virusului, dar și o modalitate de gestionare neconflictuală a diferențelor de viziune în combaterea virusului.

Comunitățile autolimitării apar ca expresie a crizei sociale a lumii occidentale, dar și ca o reacție de tip sistem imunitar, producînd poate nucleul regenerării societății occidentale.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.