Complexul fiului ascultător

În umbra păcătoșilor convertiți, care zburdă triumfal prin paginile evangheliilor, apar abia schițați și palizi și jenați drepții. Termenul de drept are și el o valoare tehnică. În calendarul creștin, spre exemplu, diferite figuri pozitive ale Vechiului Testament, care nu s-au distins în mod special prin dar profetic, sînt numite drepți, cum e dreptul Simeon, preot al Templului din Ierusalim și traducător al Scripturilor în limba greacă, cel care nu putea să moară pînă ce nu avea să vadă împlinindu-se profețiile, sau cum e dreptul Iov, cel care credea pe bună dreptate că nu greșise cu nimic Domnului ca să merite suferința care se abătuse asupra lui.

Figura emblematică de drept în Noul Testament este, în pilda numită a Fiului risipitor (Luca 15, 11-32), dar care mai degrabă ar trebui să se numească a Tatălui iubitor și iertător, fiul care a rămas acasă, să muncească și să trăiască alături de Tatăl său, fără să ceară ceva pentru el și care, văzînd exuberanța primirii pe care Tatăl o acordă fratelui său celui obraznic și păcătos, are o tresărire de emoție negativă. Scena în care apare fiul ascultător ocupă destul de mult loc în economia pildei și raportat la alte pilde neotestamentare (opt versete), și merită recitită integral. Întorcîndu-se de la cîmp, obosit după o zi de muncă, căci scena se petrece într-o zi de muncă a săptămînii, în apropierea casei, fiul cel mare aude cîntece și jocuri, iar inima i se strînge atît de tare încît nici măcar nu vrea să intre în casă: „Şi, chemînd la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mîniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzînd, a zis tatălui său: Iată, atîţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar cînd a venit acest fiu al tău, care ţi-a mîncat averea cu desfrînatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sînt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.“ (Lc. 26-32)

Parcă ne țiuie în urechi urletul disperat „Ți-a mîncat viața cu nerușinatele!“ al fratelui ascultător și muncitor, ascet și împlinitor al rînduielii, care nu mai înțelege nimic din ordinea morală, cea care zice „după faptă și răsplată“, „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte“, care a fugit cu sughițuri și degete mușcate de desfrînatele acelea care, tot după Lege, „se bat cu pietre“.

Răspunsul blînd și îndurerat al Tatălui îi descoperă fiului ascultător ceva ce acesta pare să fi uitat în ascultarea sa, anume scopul ascultării: „Tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sînt“. Ascultarea nu este un efort în vederea unei gratificări finale, ci este intrarea într-o simbioză cu Tatăl. Avînd în vedere totuși miza mistică a pildei, nu putem să ne debarasăm de sensul primar al celor două cuvinte-cheie din pildă. Fiul obraznic, cînd pleacă, își cere partea lui din avere, dar cuvîntul grecesc este ousia, care înseamnă în primul rînd ființă, deci el își cere partea lui de ființă despărțită și desprinsă din a Tatălui. De aceea, nemaibeneficiind de alimentarea constantă din Ființa infinită a Tatălui, fiul acesta ajunge să o consume și să constate caracterul ei finit, de vreme ce și-a desprins o bucată finită. De asemenea, reproșul fiului ascultător exprimă aceeași idee de avere prin cuvîntul bios, care înseamnă viață, dar și rația necesară pentru a o întreține. Nici el nu a înțeles că viața Tatălui este infinită și nu poate fi consumată. Consumarea vieții se petrece numai prin desprindere și înstrăinare, iar rămînerea în ascultare înseamnă adăparea din viața nesfîrșită a Tatălui.

Cum de s-a ajuns ca fiul ascultător să risipească mai mult decît fiul risipitor, adică să nu realizeze că, hrănindu-se permanent din ființa nesfîrșită a Tatălui, el beneficiază de mai multă decît partea sa? Și fiul ascultător caută de fapt autonomia, caută autorealizarea, iar într-un plan uman succesiunea, iar în limbaj girardian substituirea în locul Tatălui. El nu vrea să intre să mănînce cu Tatăl și cu fratele lui, căci ar fi vrut și el să meargă să petreacă exterior, cu „prietenii“ lui. El are același obiectiv prin ascultare ca și fiul obraznic, de a se autonomiza față de Tatăl.

Ascultarea sau împlinirea poruncilor sau a Legii este de fapt un tîrg cu divinitatea în vederea satisfacerii acelorași obiective exprimate în pilda Bogatului căruia i-a rodit țarina astfel: „Suflete, ai multe bunătăţi strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănîncă, bea, veseleşte-te“ (Lc 12, 19).

Dacă cercetăm și alte figuri din această tipologie, cum ar fi fariseul din pilda Vameșului și fariseului, sau tînărul bogat, cel care pentru a moșteni împărăția cerurilor din fragedă tinerețe împlinea poruncile, dar căruia îi lipsește disponibilitatea de a se debarasa de averile sale și de a-i urma lui Hristos, sau fariseul care se îndoiește de profetismul lui Iisus cînd acesta acceptă proximitatea unei femei păcătoase, atunci începem să deslușim ce probleme vede Iisus din Nazaret cu această categorie de ascultători.

Virtutea fiului ascultător descrie poziția lui într-o triangulație formată din el, Tatăl și celălalt (fiul risipitor / vameșul / femeia păcătoasă). Virtutea lui are nevoie de un termen de comparație, de celălalt, de contextul social, pentru a putea fi măsurată și valorificată. Fiul ascultător e în competiție pentru favoarea Tatălui și încearcă să-l seducă prin ascultarea lui. Se aplică deci foarte bine teoria lui René Girard despre dorința mimetică și triangulație. Fiul ascultător are o prăbușire psihică fiindcă crede că celălalt, fiul risipitor, a fost mai eficace în opera de seducție.

Soluția nu este risipirea ființei pînă în pragul autoanihilării, precum copiii care se zgîrie pe față ca să atragă atenția părinților. Tatăl nu a plecat în căutarea fiului risipitor. Libertatea presupune și actul asumat al plecării, dar și pe cel al întoarcerii. Riscul căderii în abis i-a rămas integral fiului risipitor. El putea să nu mai găsească suficientă putere în sine pentru a se întoarce. Tatăl i-a ieșit în întîmpinare cînd acesta și-a formulat intenția interioară de a reintra în contact cu Tatăl, de a-și re-cunoaște Tatăl. Fiul risipitor admite binele intrinsec care iradiază din Tatăl asupra universului pe care îl patronează și vrea să se așeze la marginea acestui univers și pe cea mai mică treaptă ierarhică a lui. Pîinea care se distribuie pînă și celor mai exteriori este ființa (ousia) Tatălui. Acesta este singurul avantaj al fiului risipitor asupra celui ascultător.

Ce-i rămîne atunci fiului ascultător, dacă plecarea din ființa Tatălui nu este o opțiune rațională? Să-și trăiască ascultarea ca și cum ar fi fiul risipitor, asumînd vicarial, adică în locul fratelui risipitor, dinamica revenirii la Tatăl, urcarea dinspre poziția cea mai exterioară spre centru pînă cînd conștientizează că toate ale Tatălui sînt ale sale. Dacă punctul terminus este unirea cu Tatăl (îmbrățișarea fiului risipitor), parcursul permite o convergență și o reunire cu fratele risipitor. Unde sînt doi (cel puțin) adunați în numele Lui, acolo e și El. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.