Colocviu Alexandru Mironescu
Alexandru Mironescu (1903-1973) e unul dintre intelectualii care dădeau calitatea şi atmosfera grupului de la Antim. Alături de ascuţitul publicist Sandu Tudor (devenit monah) şi de Părintele Bendict Ghiuş, el se afla în centrul acelui cerc de discuţii, de prietenie spirituală, de cercetare a tradiţiei creştine răsăritene, care se reunea la mînăstirea bucureşteană în anii ’40 şi ’50 ai secolului trecut. „Mari intelectuali şi mari călugări au comunicat şi au «cuminecat» acolo, într-o neverosimilă libertate lăuntrică, pînă cînd autorităţile au hotărît să definească spiritul în termeni de penalitate”, spune Andrei Pleşu în prefaţa volumului unde Părintele André Scrima restituie substanţa mediului de la Antim în care el însuşi se formase (Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Humanitas, 1996). În 1958, grupului i s-a intentat un proces sub fantasmagorica acuzaţie de „subminare a ordinii de stat”, membrii lui au primit ani lungi de închisoare grea. Sandu Tudor a murit în detenţie, Alexandru Mironescu a fost eliberat în 1963.
Profesor universitar în ştiinţe fizico-chimice cu doctorat la Sorbona, dar şi cu studii de filozofie, literat remarcat, figură publică preţuită în perioada pre-comunistă, Alexandru Mironescu nu a mai putut publica după instalarea regimului totalitar. Dar nu a încetat să scrie, scrisul fiind pentru el o formă de meditaţie (şi de trăire) spirituală, ca şi un mod de a judeca „din polul plus” imediatul epocii. Datorăm lui Marius Vasileanu publicarea unui document masiv, de reflecţie şi de viaţă a credinţei: Jurnalul lui Alexandru Mironescu. Intitulat – după o expresie a autorului – Admirabila tăcere, el a apărut în trei volume: 1967-1968 (Eikon, 2014), 1968-1969 (Humanitas, 2019), 1970-1972 (Humanitas, 2023), însoţite de prefaţa îngrijitorului de ediţie.
Pe 20 iunie, Colegiul Noua Europă – Institut de Studii Avansate a organizat, la sugestia dlui Vasileanu, colocviul „Profesorul Alexandru Mironescu şi Rugul Aprins. Semicentenar Alexandru Mironescu (1903-1973)“. Profesorul Andrei Pleşu l-a prezidat, calificîndu-l ca pe un colocviu al memoriei participative. Cu Alexandru Mironescu, cu membrii grupului de la Antim asistăm la fericita îmbinare între cultura înaltă şi credinţă. E important, potrivit lui Andrei Pleşu, să păstrăm memoria acelor oameni pentru care disciplina interogaţiei libere era orientată de credinţă, pentru care credinţa însemna şi o bucurie a cunoaşterii. De-a lungul reuniunii, Andrei Pleşu a amintit – ca parte a unui traseu personal – propria întîlnire cu Alexandru Mironescu, cu Părintele Benedict Ghiuş, cu alţi oameni ai credinţei cercetătoare. Prin trăsături savuros alese le-a evocat tipul de prezenţă, spusele, stilul.
Colegiul Noua Europă e un loc potrivit pentru a găzdui memoria lui Alexandru Mironescu. Căci, alături de prietenii săi, omul respira firesc în bogatul aer al culturii europene. Se mişcau, împreună, într-o Europă veche şi nouă totuşi, fiindcă cercetarea lor nu punea graniţe, temporale, confesionale sau intelectuale, cînd îşi căuta sprijin şi repere. Pentru acei oameni, tradiţia creştină, în toată adîncimea ei, făcea parte, la prezent, din structura continentului; era de interogat, de pus la lucru ca ferment al unui prezent condus de verticala spirituală. În cîteva notaţii din Jurnal, el spunea: „un mediu european îmi e indispensabil”. Prefaţatorul notează şi el deschiderea spre universal la care îi îndemna, pe Alexandru Mironescu şi pe prietenii lui, tocmai angajarea lor în ortodoxie.
În cadrul colocviului, Marius Vasileanu a analizat profilul grupului de la Antim aşa cum apare în Jurnal. Profesorul Virgil Ciomoş, un apropiat al Părintelui André Scrima, a oferit o meditaţie filozofică privind calitatea trans-temporală a experienţei Antim. Vianu Mureşan (Facultatea de Filozofie, Cluj) a vorbit despre ceea ce, în gîndirea lui Alexandru Mironescu, e evidenţă intuitivă a ideilor spirituale, un tip de „verificabilitate” străin de cel al pozitivismului logic. Despre modul în care Alexandru Mironescu privea raportul între Biserică şi „lume”, fie aceasta politică, intelectuală sau socială, despre comunicarea, fertilă, dar lucid judecată, între cei doi poli au vorbit Sever Voinescu, Vasile Bănescu, Dionisie Pîrvuloiu (teolog şi redactor al volumului). În cadrul unei teme mai largi, care e persistentă în studiile sale, Bogdan Tătaru-Cazaban s-a referit la concordanţa concepţiilor lui Alexandru Mironescu şi André Scrima privind dialogul între Biserici. Tot pe linia unei preocupări dominante a propriilor cercetări, Alexandru Tofan a căutat trăsăturile specifice ale experienţei spirituale în cazul lui Alexandru Mironescu.
Grupul de la Antim avea, într-adevăr, un demers aparte, pe care Alexandru Mironescu îl întrupa cu vigoare, pe care îl pledează cu energie în Jurnal: cunoaşterea, cunoaşterea cu toate ramurile ei, inclusiv „laice”, poate contribui la experienţa spirituală. Credinţa cere un demers care să descopere pretutindeni săgeata verticală. „Cunoaşterea”, se spune în Jurnal, „e dimensiunea cea mai puternică a firii omeneşti”. „Sîntem obligaţi, sîntem datori să cercetăm, să întrebăm, să căutăm, să batem, să cerem să aflăm pe ce lume sîntem. Să descifrăm în lume şi în istorie caligrafia lui Dumnezeu... Trebuie să sporim în preciziune, în amănunte, în teorie, în ipoteze de lucru, să dobîndim explicaţii... să instrumentăm toate informaţiile noastre în materie de fizică, astronomie, filozofie, teologie şi experienţă de viaţă ca să pricepem, ca să înţelegem. Sîntem, socot, obligaţi să facem acest efort în mod continuu, cu discernămînt şi ascuţită pricepere.”
Ramurile culturii pot contribui, aşadar, toate, la hermeneutica scriiturii divine, subtil inserată în textul lumii. Sînt, toate, s-ar putea spune, discipline „exegetice”. Caută să discearnă sensurile care se manifestă în ţesătura lumii, înscrise în ea, solidare cu firele ei împletite. În această concepţie, religia nu mai apare drept izolată de celelalte domenii de cunoaştere. Care e atunci rolul ei, excelenţa ei? Potrivit lui Alexandru Mironescu, ea are rol polar mobilizator. „Cunoaşterea Scripturilor, a învăţăturii creştine”, spune el, „e ca un cîmp de putere şi orientare în care cealaltă informaţie se desluşeşte şi îşi dezvăluie sensurile majore.” Studiul spiritual suscită hermeneutica verticală. Conduce temele discernute de cultură către Polul realului. Dă înălţime sensurilor, le transpune pe nivelurile superioare, le întoarce spre Sursa lor. Între credinţă şi cultură nu mai e, în acest caz, separaţie, tensiune ori indiferenţă. Credinţa exaltă materia culturii, îi dă expresivitate maximă. Cultura hrăneşte credinţa cu reflecţiile, cu întrebările, cu tematizările ei.
În deschiderea colocviului, Andrei Pleşu menţiona două teme care i se păreau importante: la tema memoriei se adăuga tema întîlnirii între Biserică şi intelectuali, între cult şi cultură. În Alexandru Mironescu, credinţa şi cultura îşi aflau, împreună, respiraţia alertă, nestînjenită, liberă.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.