Claudel și Rimbaud. Despre hrană
Care poate fi legătura dintre lectura Iluminărilor lui Arthur Rimbaud și o convertire bruscă, dar decisivă, care survine în catedrala Notre Dame din Paris, în timpul liturghiei de Crăciun? În primul rînd, cele două sînt momentele esențiale, petrecute la scurt timp unul după altul, ale biografiei lui Paul Claudel, despre care acesta vorbește în Ma conversion (1913). Însă ele sînt mai ales ingredientele unei formule cu totul aparte de a articula o experiență spirituală: una în care imensitatea cerurilor nu reprezintă o țintă a efortului gîndirii, ci una a transformării radicale a simțurilor concomitent cu o verticalizare abruptă a imaginației.
Claudel îl va numi pe Rimbaud „un mystique à l’état sauvage” și îi va striga din cînd în cînd numele în scrierile sale: de pildă, în lungul poem liturgic La Messe là-bas (1919), unde îl cheamă cu durerea prietenului plin de dor și îl vede sub chipul negustorului care, auzind despre existența unei perle unice, își părăsește casa, lumea, lucrurile pentru a se angaja într-o căutare infinită. Genialul vagabond prin infern îi deschide lui Claudel drumul către spirit și către prezența lui totală, dar ascunsă, disimulată de șovăielile și de opacitățile lumii. De aici și pînă la rigoarea cu care, spre sfîrșitul vieții, Claudel participa la liturghiile din capela de la Brangues se întinde drumul unei vieți. Misterul acesteia este întîlnirea dintre Cîntarea Cîntărilor și Un anotimp în infern, dintre Apocalipsă și vitraliile catedralei din Chartres, dintre eșecul unei vocații monahale și aventura cu Rosalie Vetch: una în care prezența divină se dezvăluie plural, neașteptat, nelocalizat și inevitabil; o demonstrație a începutului „psalmului” lui Gide: „Nu dori, Nathanael, să-l găsești pe Dumnezeu altundeva decît pretutindeni”.
Rimbaud convertește în chip paradoxal scenariul unei mistici într-o formă de lectură a lumii. Privește ca un mistic, dar ca unul întîrziat în pîcla materiei și penumbrele orașelor. Acestea devin semne și „ghicituri”, formînd o țesătură a corespondențelor și a micilor miracole. Claudel se referă la „metoda” lui Rimbaud ca la un proces alchimic, de transformare a materiei în lumină spirituală. O continuitate se stabilește între om și lume, iar poezia este întruparea, nu doar descrierea acestei legături. La fel ca Rimbaud va proceda și Claudel, transformînd în poezie Scriptura, însă nu ca un exercițiu de stil, ci ca o veritabilă metodă de interpretare spirituală. Într-un text publicat în 1938, care este de fapt o introducere la lucrarea abatelui Tardif de Moidrey Le livre de Ruth, essai d’interprétation morale, Biblia este considerată „nu doar ca un arsenal, ci ca o comoară, nu ca un instrument, ci ca o hrană”. Metafora este, cu siguranță, euharistică, dar ea trimite și la o legătură organică, vie, între Revelație și cel care o primește. De altfel, în răspăr cu aproape întreaga filosofie a Occidentului, Claudel consideră gustul ca fiind, pe scara simțurilor, cel mai spiritual cu putință, întrucît transformă în interioritate ceea ce Dumnezeu livrează omului sub forma lumii.
Mai jos, în același text, găsim o remarcă formidabilă, care completează această imagine: dacă în mod obișnuit se spune, platonician, că dragostea de lucrurile vizibile, mundane, conduce către dragostea de cele invizibile, pentru creștin relația este inversă. Dragostea de cele invizibile, credința educă simțurile să iubească lumea, cu formele, culorile, miresmele și sunetele ei. Poezia este un rezultat, nu un punct de plecare, întrucît ea reprezintă chipul unui angajament liturgic al omului în lume. Oglinda prin care, spune Apostolul Pavel în I Corinteni, vedem lucrurile nu reflectă pur și simplu, ci are o funcție activă: ea angajează Cerurile și lumea într-o „mișcare contrapunctică” și aceasta este dovada că sîntem aruncați în „fluviul Revelației”.
Rimbaud este astfel, pentru Claudel, un ghid al parcurgerii liturgice a lumii, nu doar un personaj care îl îndepărtează, cum afirmă în Ma conversion, de materialismul secolului al XIX-lea. El zdruncină lucrurile, pentru a le arăta frumusețea. Dar Claudel spune: de fapt, ce nu a aflat Rimbaud este că acest zbucium nu este decît forma pe care, uneori, o ia dansul Psalmilor.
Ioan Alexandru Tofan este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
Foto: Paul Claudel (wikimedia commons)