Clasicismul inevitabil
99% din istoria consemnată a culturilor, civilizațiilor & experiențelor religioase produse de homo sapiens se bazează pe construcția (firește, gra-duală) a unui model paideic. El poate fi recunoscut prin integrarea funcțională a cîtorva elemente definitorii. Primul e relația umană dintre un magistru și un discipol. Magistrul a fost cîndva discipolul altui magistru. Apoi s-a maturizat și a găsit un nou receptacol în care să depoziteze știința, gîndirea, legile cunoașterii. Relația aceasta e asimetrică, pînă cînd discipolul devine la rîndul său „doctor“ (adică primește licența de a preda altora, competent, ce merită transmis). Nu vorbim despre o relație formală, ci despre una formativă. Ea nu comportă răceală și proceduri impersonale, ci respect cîștigat prin iubirea autorității veritabile și afecțiunea paternității spirituale (căci magistrul dă naștere, a doua oară, celui pe care-l aduce, asemenea unui prunc, la lumina înțelegerii lumii, a omului și a destinului). Magistrul și discipolul contrazic esențial dialectica stăpîn-sclav. Ei sînt parteneri în devenire, îndrăgostiți, devoți ai unei religii comune, care-i transcende, sacerdoți ai adevărului, oficianți ai comuniunii intelectuale menite să transfigureze erosul și să arate reprobabila trivialitate a fricii de moarte. Relația magistru-discipol generează contextul celui de-al doilea element definitoriu al modelului paideic dominant în istoria umanității: valorizarea tradiției. Femininul grecesc he paradosis înseamnă transmitere prin succesiune, livrare a ceva, predare a unor doctrine, narațiuni exemplare, învățături sau obiceiuri. Termenul așteaptă greaca neo-testamentară pentru a desemna cu precădere constituirea unei variante canonice a învățăturii religioase, care se cere difuzată corect. Mai conta, înrudit semantic, he diadoche, construit cu un prefix care sugerează tensiunea continuității. „Tradițional“, bunăoară, se spunea ex diadoches (potrivit obiceiului).
Intensitatea existențială a relației magistru-discipol în cadrele fragile&judicioase ale unei „predanii“ au impus al treilea element constitutiv (și totodată contextual) al modelului paideic valabil pînă la reconfigurarea peisajului cognitiv sub impactul tehnologiilor digitale. Mă refer la formatul academic restrîns, specific atmosferelor inițiatice. E vorba despre aura electivă și selectivă a corpului de profesori și de ucenici. Ca să protejezi integritatea „datelor“, a faptelor și a judecăților, a ipotezelor și a speculațiilor explicative, precum și fidelitatea față de doxa maeștrilor fondatori (de școală filozofică sau teologică, într-o vreme cînd fizica și metafizica erau convergente), nu te poți adresa maselor din piața publică sau armatelor, nici actorilor politici, prinși cu treburile administrației curente, ci unor spirite alese, atente, înzestrate și de certă vocație.
După mine, cele trei elemente s-au păstrat în școlile de elită din întreaga lume, chiar dacă profesorul e tutuit de studenți revendicativi, canonul culturii occidentale a fost destructurat prin relativizare și recompunere în cheie PC, iar educația a devenit un bun public asigurat (pînă la un anume nivel) tuturor. Cele mai bune universități se remarcă și prin capacitatea de a ține cursuri, seminarii și dezbateri private pentru grupuri mici, care au fiecare dreptul la dialog direct și constant cu dascălii. Oricît de diverse și adînci specializări ar oferi, ele păstrează în nucleul curricular „cultura generală“ (care e temelia democrației funcționale). Situația desfide pesimismul în care adăstăm prea ușor: statistic, modelul paideic clasic a fost exponențial aplicat, la o scară fără precedent, tocmai grație dezvoltării economice produse de capitalismul modern (germinat în Renaștere, stimulat de Reformă, accelerat în trecerea de la fermă la fabrică și apoi la software). În rîndul celor 25 K universități acreditate la nivel mondial, cel puțin primele 500 sînt clone supradimensionate și de optimă calitate ale celor mai de seamă școli din trecutul pe care-l idealizăm de dragul unui ethos conservator.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.