Civilizaţie

A fost nevoie de agitaţia "cazului" Corneanu pentru ca laicatul ortodox să dea semne de viaţă. S-au conturat două tabere, a căror poziţie nu e definită unitar. Peisajul de după bătălie (închisă prin hotărîrea Sfîntului Sinod) apare sfîrtecat de felurite vanităţi individuale. El dovedeşte, din păcate, că prejudecata & deficitul de bun-simţ creştinesc fac regula unui orizont românesc mai crispat ca oricînd. Criza s-a consumat vara. Pentru orice societate dominată de media, anotimpul acesta e sterp. Lumea a plecat deja în vacanţă sau stă cu gîndul la proxime vilegiaturi. Prin urmare, trecerea de la oficial la oficios, de la hîrtie la spaţiul virtual şi de la editorial la isteria intimă a blogului n-a făcut decît să încurce iţele unei situaţii care ar fi avut, altminteri, un intens potenţial revelator. În alt sezon, povestea s-ar fi ales cu o morală explicită. Aşa, ea nu a permis decît pseudo-decantarea unor discursuri legitimante, care se izbesc frontal. Cum scrisul nostru mărturiseşte (şi va rămîne în arhiva momentului) aş relua tema, fără să revin la "cazul" în sine. După mine, harababura conflictului dintre "ecumenişti" şi "fundamentalişti" seamănă cu parodia postmodernă a insurecţiei raskolnice din Rusia premodernă. Nu e vorba despre confruntarea dintre IPS Corneanu şi IPS Anania, purtată prin asociaţii şi voci interpuse. E vorba despre (ne)aşezarea Bisericii majoritare în istorie şi în realitatea imediată. Ca şi de ecleziologia izolaţionistă a filetiştilor, în confruntare cu ecleziologia deschisă a celor ce văd Biserica nu doar ca pe un mediu soteriologico-sacramental, ci şi ca pe un instrument civilizator. Mă număr printre ultimii. Voi încerca deci să-mi rezum atitudinea. Creştinismul reprezintă cel mai eficient instrument de expansiune a civilizaţiei occidentale. Căci prin mesajul lui Hristos, altoit pe trunchiul greco-roman, a putut Europa deschide lumea spre propriul model, format din combinaţia dialectică dintre materialism şi idealism, apetit intelectual şi cultură a diversităţii, umanism şi motivaţie transcendentă. Biserica Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolică s-a divizat în timp din cauze prea omeneşti, iar nu pentru că Întemeietorul său i-ar fi sortit o asemenea derivă centrifugală. Pe de altă parte, fuga de centru a îmbogăţit creativitatea europeană şi i-a sporit puterea de fascinaţie. Putem admite că fiecare Biserică rezultată din competiţia diferitelor confesiuni se prezintă pe sine ca unică posesoare a Adevărului. Ca ortodocşi, nu facem excepţie. Am învăţat varianta noastră despre istoria creştinismului şi a dogmelor, aşa cum alţii au învăţat-o pe a lor... Şi totuşi, dincolo de pulverizarea doctrinar-apologetică, Evanghelia rămîne centrul destinului mondial al civilizaţiei occidentale căreia, prin Bizanţ, îi aparţinem organic. Dacă sondezi dinamica misionară a celor două milenii de creştinism, nu poţi opune "baba ortodoxă" nici "babei catolice" (sau protestante), nici... Uniunii Europene! Pentru mine, apărarea Ortodoxiei trece aşadar prin apărarea civilizaţiei europene. Orice formă de nombrilism provincial comportă deturnarea unui parcurs metafizic pe care şi BOR are vocaţia de a-l realiza, în sînul comunităţii politice din care facem parte odată cu anul de graţie 2007. Aici nu judecăm, ca la Tesalonic, părerea lui Apollo sau Chefa. Aşteptăm în schimb, de la Sfîntul Sinod, hotărîrile menite să confirme faptul că România nu a intrat fraudulos pe spirala destinului european. Ca ideologie metaconfensională, ecumenismul e răsuflat (după ce şi-a trăit euforiile şi şi-a demonstrat limitele). Dar asta nu înseamnă că dialogul inter-creştin şi occidentalizarea societăţii româneşti pot fi blocate sub pretextul unei cruciade "pravoslavnice" împotriva "ereticilor papistaşi" ori a "păgînilor" grupaţi fantasmatic, dincolo de vama Nădlac. Ortodoxia autentică nu stă aninată pe site-ul cutărui ONG retrograd sau a unor particulari excitaţi. Ea va rămîne universală sau nu va fi deloc.