Citindu-l pe Seneca

15 februarie 2023   DIN POLUL PLUS

Într-o epocă în care etica stoică este în vogă, cartea recentă a Danei Jalobeanu, Spectacolul filozofiei. Cum citim „Scrisorile” lui Seneca? (Humanitas, 2022), ne propune un alt fel de a-l descoperi pe unul dintre marii reprezentanți ai stoicismului imperial. Nu ne oferă un rezumat și nici o monografie, ci un comentariu deschis sau un parcurs dialogal al întregii colecții de Scrisori. Cititorul reticent în fața unei lecturi cursive a Scrisorilor, preferînd, eventual, să spicuiască la întîmplare sau în funcție de interesul de moment, e invitat cu certă măiestrie să participe la o lectură integrală, să-și pună întrebările lui Seneca, să-i înțeleagă mizele, dar mai ales să facă pasul de la observator la actor, participînd la „spectacolului filozofiei”. Sigur că am fi tentați, pe bună dreptate, să integrăm demersul Danei Jalobeanu în orizontul înțelegerii filosofiei antice ca „mod de viață”, pentru care a pledat magistral Pierre Hadot: o perspectivă care face dreptate, istoric, felului de a practica filozofia în Antichitate și care stimulează în vremea noastră o redescoperire a relevanței sale generale, dincolo de specializările academice. Dar în Spectacolul filozofiei nu e vorba despre aplicarea metodică a unui sens deja dat, ci de ceva mult mai subtil și, am putea spune cu un cuvînt propriu culturii antice, paideic:cartea nu livrează sinteza unei interpretări, ci construiește o lectură în mers, din întrebările și răspunsurile găsite sau intuite în text, dar și din cele pe care și le-ar pune un alt cititor, ca succesor peste veacuri al lui Lucilius.

Dana Jalobeanu reușește concomitent două lucruri: să ni-l (re)descopere pe Seneca-autorul (deopotrivă filozof și literat) și să facă să lucreze în noi virtualitățile proteice ale unei mari creații. Fiecare scrisoare dintre cele 124 este analizată în logica sa internă și în coerența ansamblului, dar nu sub formă de expozeu, ci ca performance, în care, evident, un rol esențial îl are destinatarul. Scrisorile lui Seneca devin astfel – și cred că aici se află excelența metodologică a cărții –, din rezultatul unei priviri stoice asupra teatrului lumii și, mai ales, al naturii umane contradictorii, scena însăși a acestei priviri, laboratorul teatral, școala vie a filozofiei. Un astfel de itinerariu restituie, fără îndoială, opera studiată intenției fundamentale a autorului ei, căci se știe – și se poate învăța și din această carte – că Seneca era critic față de sistemul de educație al epocii, pe care nu-l considera capabil să conducă la înțelepciunea eliberatoare. Or, unui parcurs rutinier de dobîndire a unor cunoștințe și abilități el i-ar fi contrapus școala autentică a filozofiei, iar scrisorile adresate celui pe care dorea să-l formeze nu sînt altceva decît exercițiile din ce în ce mai complexe ale acestei educații alternative. Însă nici o școală veritabilă nu se poate debarasa complet de recuzită și pedanterie, căci e nevoie să știi sensul termenilor și alte proceduri formale pentru a fi capabil să pui bine o întrebare. Nimeni nu-ți poate promite că vei ajunge să cunoști și să te cunoști în afara oricărei asceze, prin simpla și libera exercitare a înclinațiilor înnăscute. Diferența între cele două tipuri de pedagogie – să le spunem: formală și filozofică – o face stilul, așa cum tot stilul distinge această carte de orice altă introducere sau analiză a Scrisorilor lui Seneca. 

Dana Jalobeanu ne dăruiește nu numai singura lectură completă în limba română a unei opere de calibrul celei senecane, ci mai cu seamă reconstituirea ei dramaturgică, aidoma unei piese de teatru al cărei efect asupra actorilor și spectatorilor trebuie să fie tocmai ieșirea din rol, de-mascarea, cunoașterea și stăpînirea de sine. Obținerea acestei katharsis filozofice nu presupune doar confruntarea cu limita și cu autofalsificarea, ci și vigilența cotidiană și buna însoțire cu celălalt, mai ales în relația de prietenie care rămîne o paradigmă formativă privilegiată, în bună tradiție antică. Marea virtute a acestei minunate cărți este că, odată ajuns la capătul ei, traversînd experiențele reale sau imaginare despre care îi scrie Seneca lui Lucilius, îți retrezește gustul de a (re)citi opera însăși și de a juca – de această dată mai asumat – propriul joc în „spectacolul filozofiei”.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).

Mai multe