Cîteva "înclinaţii"

O rubrică de "observaţii şi comentarii" pe tema prezenţelor religioase din viaţa publică? Nimic dintr-o gazetă nu pare sau poate să fie mai palpitant şi mai frivol. Palpitant, atîta vreme cît religiosul înseamnă creaţie pe temeiul tradiţiei, aventură spirituală insolitantă şi mai ales gînd oblic, neconformist. Frivol, pentru că tot ce merită cunoscut în faptul religios este spontan învăluit de tăcerea disciplinei arcane: a verbaliza inefabilul, a sporovăi în orizontul divinului e totuna cu a fluiera în penumbra unui templu. Dacă templul e părăsit, impietatea devine scuzabilă. Dacă sacrilegiul atrage mînia gardienilor, înseamnă că rostul său alarmant va fi fost atins. Mă încumet, aşadar, pe această cale. O fac fără pretenţii misionare, liber de orice impuls predicatorial sau moralizator. Şi asta nu pentru că vremea moralei declină sau pentru că, spre a fi transmisă, palpitaţia misterului nu se poate lipsi de frivolitatea autorlîcului. Atunci, de ce? Primul motiv e legat de bucuria cu care am participat, din celălalt capăt al Europei, la conceperea Dilemei vechi. M-am simţit mereu în rezonanţă cu publicaţia întemeiată de Andrei Pleşu, aşa încît mă cucereşte şansa renaşterii sale într-o formulă mai dezinvoltă. Al doilea motiv este acela că, potrivit celor mai lucide constatări, jurnalismul religios - pe care, în ce mă priveşte, l-am părăsit treptat - are încă nevoie de impulsuri concrete. Ar fi desigur o exagerare să susţin că-mi revine datoria de a-l "salva". Dar poate că, printr-un umil efort, am cel puţin căderea de a-l sprijini. În fine, cred că faptul religios rămîne şi astăzi cea mai fină oglindă a unei societăţi. În această oglindă se reflectă, pînă la urmă, starea naţiunilor, a regiunilor şi continentelor, dialectica marilor tendiţe ideatice sau doar evoluţia stilurilor de viaţă, a sentimentelor majoritare şi a revoltelor izolate din care se vor cristaliza, mîine, realităţile (cele mai sau cel mai puţin) omeneşti. Îmi îngădui să precizez, de asemenea, categoriile de cititori cărora viitoarele mele texte NU li se adresează. Nu mă interesează atenţia bigoţilor care vor să . parcurgă numai discursuri religioase, întrucît orice altceva (de la ştiinţele omului pînă la cronica de fotbal) n-ar avea sens. Mă dezic, la polul opus, de toţi agnosticii care nu-şi privesc nihilismul ca pe o formă, mai tragică, de căutare a Dumnezeului refuzat. Aş fi totodată stînjenit de favorurile celor ce înţeleg credinţa ca pe un mixtum compositum de sociologie, ideologie, mitologie şi - nu-i aşa? - necesară priză asupra "imaginarului". Pe toţi aceştia îi invit să mă evite nu atît pentru că mi-aş permite să-i judec de sus, ci pentru că tot ce-mi mai vine să cercetez, în aria spiritualului, se hrăneşte acum din nădejdea de a fi depăşit fiecare dintre "figurile" corespondente, cu care mi-am înşelat, ca să zic aşa, tinereţile. Ar fi cazul să-mi închei primele notaţii prin justificarea genericului sub care se va înfăţişa rubrica la care mă înham. TURN ÎNCLINAT angajează metafora unei nostalgii italiene - pe care o declar, senin, drept incurabilă - dar şi aluzia, transparentă, la condiţia babilonică, instabilă, a veacului de faţă. O condiţie inerent mundană, în care nu-mi place să descifrez - şi cu atît mai puţin să acuz - intensificarea eschatologică a răului. Lumea actuală, răstignită în dureroasa tranziţie dintre cele petrecute şi cele neîmplinite, poartă mai curînd semnul unei căutări pline de făgăduinţe. Prea multe instanţe simbolice - politicul, economicul, socialul şi religiosul însuşi - sînt puse acum în dubiu pentru ca din această universală îndoială să nu rezulte, finalmente, o altă configuraţie mentală. Infernal de productivul prefix "POST" - definitoriu pentru prezenta noastră partitură de viaţă - va lăsa locul pe care l-a tensionat paroxistic vreunei noi alcătuiri demne, cel puţin, de un nume propriu. Mă interesează acest nume. Sîntem într-un brainstorming din care va să rezulte forma pe care globalizarea o va primi, dincolo de vacarmul mediatic, de meschinăria tenace a consumului şi de angoasele noastre disimulate. Trăim o vreme în care merită poate, din nou, să scrii.