„Cine sînt frații lui Iisus?“ O incursiune în Evanghelia după Marcu

Problema „fraților lui Iisus“ este discutată concis în orice comentariu exegetic de referință la Evanghelii, dar a fost analizată in extenso și în monografii erudite, care prezintă atît dosarul biblic, cît și ramificațiile dogmatice ale acestuia. Ipotezele cu privire la „frații lui Iisus“, conturate încă din perioada patristică, rediscutate apoi cu multă patimă în timpul Reformei, au ajuns să-și pună amprenta inclusiv asupra felului în care este tradusă Scriptura în limba română. De pildă, începînd cu ediția din 1968, Biblia sinodală conține în Matei 12:46 o notă de subsol potrivit căreia prin „frații Domnului“ trebuie înțeles „rude apropiate, îndeosebi veri“. Din același motiv, textul din Matei 13:55-56, în toate edițiile sinodale, glosează între paranteze termenii „frați“ și „surori“ prin veri, respectiv verișoare. Aceste informații paratextuale au la bază ipoteza propusă de Sf. Ieronim, cărturarul apusean recunoscut ca „doctor al Bisericii“ prin decretul papal din 20 septembrie 1295.

Influența ipotezei „ieronimiene“ în teologia ortodoxă românească de secol XX este un fapt neobișnuit, mai ales fiindcă în Răsărit, începînd cu Origen (secolul III), s-a vehiculat ideea că „frații lui Iisus“ erau fiii lui Iosif cu o altă femeie (PG 13, col. 877). În comentariul la Matei, Origen invoca drept posibil argument „Cartea lui Iacov“ (= Protoevanghelia lui Iacov). În secolul IV, Ieronim critica dur ideea că Iosif a mai fost căsătorit: cei care afirmă că Iisus a avut frați vitregi susțin deliramenta apocryphorum („scorneli nebunești, din scrieri apocrife“; PL 26, col. 84). Opinia lui a șubrezit considerabil autoritatea Protoevangheliei lui Iacov în Apus.

În articolul de față îmi propun să reevaluez problema „rudelor lui Iisus“, pornind strict de la Evanghelia după Marcu, prima în ordinea scrierii evangheliilor canonice. Din capul locului trebuie spus că nici unul dintre cei patru evangheliști nu urmărește realizarea unei biografii a lui Iisus în sens antic. Evanghelistul Marcu, la care mă opresc, începe cu un citat biblic compozit, menit să stabilească legătura dintre Iisus și Profeții Vechiului Testament, iar apoi ridică brusc cortina și dă la iveală scena în care Ioan Botezătorul anunță venirea iminentă a unui personaj – „mai puternic decît mine“ – care îi va boteza pe oameni cu Duhul Sfînt (1:8). Despre Iisus nu aflăm în primă fază decît că este „din Nazaretul Galileei“, așezare ce va juca un rol important în narațiunea biblică.

Absența oricăror detalii despre nașterea și copilăria lui Iisus ori despre familia sa, în primele două capitole ale Evangheliei după Marcu, este frapantă. Cititorii obișnuiți cu „viețile“ scrise de Suetoniu, respectiv Plutarh, autori contemporani cu Marcu, se pot întreba, pe bună dreptate, de ce evanghelistul omite genealogia lui Iisus. Răspunsul trebuie să aibă în vedere primele cuvinte din Marcu 1:1: „Începutul evangheliei lui Iisus Hristos“. Prin „evanghelie“ înțelegem, desigur, nu specia literară creată de Marcu, ci mesajul proclamat de Iisus. Datele despre spița de neam a protagonistului și despre locul său de baștină lipsesc tocmai fiindcă autorul biblic a decis că predicarea lui Iisus și efectul ei asupra ascultătorilor sînt mai importante decît detaliile de ordin biografic.

Rudele lui Iisus sînt pomenite doar în măsura în care pot ilustra o dimensiune importantă a kerigmei hristice. Pînă în capitolul 3, cînd sînt introduși brusc „mama și frații“ lui Iisus, evanghelistul se oprește mai cu seamă asupra „competențelor“ protagonistului. În primul capitol, Iisus este prezentat ca didáskalos, sinonim al termenului rabbí, adică învățător capabil să comenteze Scripturile iudaice, cu observația importantă că activitatea lui „didactică“ este caracterizată de exousía, termenul grec pentru „autoritate“. În plan concret, autoritatea se manifestă în două moduri. Mai întîi, printr-un exorcism în urma căruia cei prezenți sînt cuprinși de o spaimă sacră (1:27). Rabinii, trebuie precizat, nu erau cunoscuți pentru astfel de fapte. Talmudul babilonian a păstrat doar în mod excepțional amintirea unor rabini taumaturgi sau chiar exorciști. Cel mai notabil este Simeon Ben Yohai: aflat în vizită la Roma, acesta îl exorcizează pe demonul Ben Tamlion (Meil. 17b).

Alte elemente care îl diferențiază pe Iisus de rabinii contemporani sînt prezentate în Marcu 2: cînd un paralitic este coborît prin acoperiș în încăperea unde sînt adunați oamenii, Iisus se întoarce către bolnav și rostește cîteva cuvinte care îi lasă înmărmuriți pe cei prezenți: „Fiule, păcatele îți sînt iertate“. Din perspectiva exegeților Legii, asemenea vorbe sînt o blasfemie, fiindcă numai Unul poate să ierte păcatele – Dumnezeu. În replică, pentru a face demonstrația autorității sale de a ierta păcatele, Iisus îi cere paraliticului să se ridice, să-și ia patul și să plece acasă.

Cele două incidente – exorcismul din capitolul 1 și vindecarea din capitolul 2 – nu pun în evidență doar virtuțile miraculoase ale lui Iisus, ci și o paletă largă de reacții și atitudini față de Iisus. De la bun început, activitatea învățătorului din Nazaret are un efect polarizant. Capitolul 3 al Evangheliei conține indicii că inclusiv rudele lui Iisus au fost atrase în vîrtejul dezbaterii.

Înainte de analiza succintă a capitolului 3, subliniez din nou că el nu are rolul de a da culoare biografică narațiunii despre Iisus, ca și cînd evanghelistul ar fi descoperit brusc că a omis să facă „portretul de familie“ al personajului principal. Rudele lui Iisus, prezentate într un crochiu, sînt importante în măsura în care devin personaje de contrast. Referirea la ele nu este de natură biografică, ci teologică. Mai precizez că în capitolul 2 sînt prezentate, în crescendo, criticile pe care le primește Iisus. Inițial murmurele sînt surde („își ziceau în inimile lor“), apoi sînt verbalizate în auzul ucenicilor („Iisus mănîncă alături de vameși și păcătoși“), iar către finalul capitolului adversarii i se adresează direct lui Iisus. Critica însă nu vine direct, ci prin ricoșeu, pornind de la ceea ce fac apropiații Maestrului („ucenicii tăi nu postesc“; „ucenicii tăi rup spice în timpul sabatului, ceea ce nu este îngăduit“).

În capitolul 3 conflictul se întețește, întrucît criticii lui Iisus se transformă în adversari și încep să stea la pîndă (3:2), pentru a specula orice posibilă greșeală. Deși fac parte din grupări religioase diferite, se coalizează „ca să-l omoare“ (3:6). Cu toată opoziția făcută de membrii acestei pături influente, popularitatea lui Iisus crește, iar numărul celor care vor să-l asculte este din ce în ce mai mare.

În mod cu totul neobișnuit, abia în acest capitol dominat de tensiuni a ales Marcu să facă referire la cei din familia lui Iisus, denumiți vag „ai săi“ (3:21). Cu excepția Noului Testament de la Bălgrad (frățiile lui), versiunile românești timpurii redau secvența gr. hoi par’autoû prin formule imprecise ori chiar eronate: ceia ce era la el (Coresi), cei de lîngă el (Biblia de la București), cei ce era la dînsul (Samuil Micu, Șaguna), cei ce era despre dînsul (Filotei, Biblia sinodală 1914). Versetul intrigă mai cu seamă prin precizarea că rudele „au ieșit ca să pună mîna pe el, fiindcă ziceau (se zicea?) că și-a ieșit din minți“. Aproape simultan, în scenă intră cărturarii din Ierusalim, care îl acuză pe Iisus că este posedat de Beelzebul și că face exorcisme cu ajutorul căpeteniei demonilor. Iisus demontează acuzațiile printr un apel la logică și bun-simț – „Poate Satan să-l izgonească pe Satan?“ –, apoi îi avertizează pe acuzatori că orice blasfemie poate fi iertată, cu excepția blasfemiei împotriva Duhului Sfînt. La finalul capitolului, apar și rudele lui Iisus care, neputînd să-și facă loc prin mulțimea ascultătorilor, îi trimit vorbă Învățătorului să vină afară. În loc să dea curs cererii, Iisus pune întrebarea binecunoscută: „Cine sînt mama mea și frații mei?“.

Această interogație și răspunsul care urmează – „Iată mama mea și frații mei“ – zădărnicesc așteptările și pretențiile celui care și-a propus să investigheze textul biblic cu instrumente „științifice“. În prezentarea făcută de Marcu, Iisus pare să întrebe: „Vrei să știi cine sînt cu adevărat rudele mele? Frate, soră și mamă îmi sînt toți cei ce mă ascultă și care fac voia lui Dumnezeu“ (3:35). În epoca pe care o inaugurează Iisus, legăturile de sînge sînt relativizate și subordonate unui imperativ mai înalt: urmarea lui Hristos ca împlinire a voii divine. Deloc surprinzător, reverberațiile acestui topos teologic se regăsesc în celelalte Evanghelii. Dintre ele, numai Matei și Luca includ secțiuni despre nașterea lui Iisus.

Evanghelistul Marcu nu omite numele fraților lui Iisus (Iacov, Iose, Iuda și Simon), dar nici nu se oprește asupra lor în maniera cronicărească pe care o vedem exemplificată în secolul următor la istoricul Hegesip, ale cărui Memorii au fost păstrate fragmentar de Eusebiu al Cezareei. În mod neașteptat, cele patru nume, precum și referirea generală la „surorile“ lui Iisus, figurează în seria de întrebări sceptice puse de cei care îl ascultă pe Iisus în sinagoga din Nazaret (6:1). Pe localnici, familiaritatea cu rudele lui Iisus îi blochează mental (verbul skandalízo, folosit metaforic, are înțelesul de „a se împiedica“, „a se poticni“). Activitatea ieșită din comun a fostului dulgher face notă discordantă cu prezența anodină a fraților săi (6:1). Scepticilor, Iisus le răspunde cu o vorbă care a pătruns, trunchiată și deformată, în repertoriul de proverbe populare: „Nimeni nu-i profet în țara lui“. În fapt, Iisus spune: „Un profet nu este disprețuit decît în patria lui, între rudele lui și în casa lui“. Regăsim, așadar, motivul teologic din Marcu 3. Finalul episodului este elocvent: pentru cei care găsesc în Iisus un skándalon, din cauza rudelor sale, Iisus nu poate face nici o minune. Nu-i rămîne, cum spune evanghelistul laconic, decît să se mire de necredința lor (6:6). 

Emanuel Conțac este conferențiar universitar la Institutul Teologic Penticostal din București și coordonator al colectivului de revizuire a Bibliei Cornilescu (EDCR). Cea mai recentă carte publicată: Noul Testament de la Bălgrad (1648) și Reforma. Studiu istorico-filologic.