Cine se teme de ecumenism?

E vară, ne alegem lecturile parcă mai neglijent decît în alte anotimpuri, dar asta nu înseamnă că, odată îndrăgostiți de lumea ideilor, renunțăm la ea din motive… caniculare. Ne aflăm, vorba lui René Guénon, sub domnia cantității: tot mai mulți oameni scriu (măcar pe rețelele de socializare), se traduce masiv și adesea superficial, iar întîmpinările critice rămîn aproape invizibile. Și totuși, vreau să vă recomand aici o cărțulie elegantă, aerisită și bine redactată, pe o temă care ține de igiena civilizației noastre. Mă refer la dialogul instituționalizat, dar și la cel informal, viu, curent, dintre diferitele ramuri ale creștinismului. Dacă doriți să vă actualizați informația despre această sferă delicată (adesea gata să se spargă sub presiunea feluritelor abordări fundamentaliste) se cade să parcurgeți volumul abia publicat de Alin-Sebastian Tat, sub titlul interogativ: Cui i-e frică de ecumenism? (Editura Galaxia Gutenberg, 2023). Autorul este conferențiar la Facultatea de Teologie greco-catolică din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ și membru al Centrului de Studii Ecumenice și Interreligioase (al aceleiași universități). Domnia-sa este cunoscut publicului educat și printr-o seamă de titluri deja apărute, incluzînd studii dedicate lui Augustin de Hipona și Toma de Aquino: o companie intelectuală de mari spirite tutelare, fără de care nu putem înțelege, la adîncimea cuvenită, evoluția istorică a Europei creștine. 

De data aceasta, dl Alin-Sebastian Tat ne aduce sub ochi un breviar al vocabularului ecumenic, o serie de fragmente ilustrative din corpusul textual rezultat, în secolul 20, din apropierea dialogică nemijlocită dintre capii feluritelor Biserici, precum și o seamă de reflecții personale cu privire la „hopurile” acestui dialog, de la cele apărute pe vastul teren viran al ignoranței pînă la acelea care sondează fondul tragic al succesivelor schisme produse în istoria creștinismului. Banalizarea ghetoizării confesionale, dificultatea de a trece de la polemica teologică acerbă la un limbaj al fraternității, imperativul unei minime „politeți” ecumenice și riscurile birocratizării dialogului sînt riguros conspectate, în căutarea unor remedii deloc evidente. Volumul include totodată documentele doctrinare romano-catolice despre dialogul interconfesional, prezentîndu-ne la început decretul Unitatis redintegratio (adoptat în 1964, la Conciliul II Vatican) pentru a zăbovi ulterior asupra scrisorii enciclice Ut unum sint, datorată Papei Ioan Paul al II-lea, ca și scrierea Orientale lumen, ambele din 1995 (cu patru ani înaintea vizitei pe care Karol Wojtyla a făcut-o la București, între 7-9 mai 1999). 

Înainte de a fi teologică sau canonică, problema ecumenismului e practică, adică morală, la firul ierbii. Dezbinarea între creștini, soldată chiar cu sîngeroase războaie religioase, a intensificat secularizarea Europei. Simetric, închiderea rănilor și conlucrarea pentru binele comun redau demnitatea mesajului evanghelic pe un continent european vizibil asaltat de imigrație ilegală, populism, influența perfidă a dictaturilor din Rusia și China sau extensia militantă a cenzurii Woke. Ierarhia ortodoxă, catolică și protestantă au interesul durabil de a-și educa credincioșii într-un spirit irenic, bazat pe respect și cunoaștere reciprocă, nu pe demonizarea alterității confesionale și adîncirea separațiilor moștenite istoric. E straniu și dureros să constați că progresele mișcării ecumenice din secolul 20 – obținute în climatul crispat al Războiului Rece – tind să se evapore în secolul 21, deși prăbușirea URSS a eliberat bătrînul continent, redîndu-le creștinilor de toate confesiunile posibilitatea de a circula, de a se exprima și de a conlucra fără opreliști. Cu toate acestea, cuvintele imensului teolog Hans Urs von Balthasar rămîn mai valabile ca oricînd: „Despărțirea Bisericilor este cel mai mare scandal public al creștinătății, ea nu poate fi scuzată de nimic, nici în cauzele, nici în urmările sale, adică în lipsa de credibilitate a misiunii creștine interne și externe; tot ce poate ajuta la a o revoca merge dintru început în direcția voinței de mîntuire a lui Dumnezeu”. Așa să fie, dar va fi oare așa fără ca fiecare dintre noi să purceadă pe această cale dificilă?