Cine proiectează biserici şi cine scrie despre ele?

Cu excepţia cîtorva titluri rezervate mai degrabă bisericilor ortodoxe, şi în special celor dispărute, din Bucureşti, despre biserici în expresia lor edificată e greu de identificat bibliografia de specialitate necesară cu privire la ipostaza modernă a fenomenului. Cît despre cele petrecute după 1989, tăcerea culturală este aproape absolută. Deşi s-au construit cîteva mii de biserici creştine de toate denominaţiile, dacă există informaţii legate de arhitectura lor, ele privesc mai degrabă " în cazul ortodocşilor " obiectele care erau să devină realitate, iară nu realitatea însăşi. În ceea ce priveşte arhitectura evanghelică de pe teritoriul actual al României, lucrurile nu stau deloc mai bine. Cu prilejul acestui proiect, au apărut o serie de informaţii care ne lămuresc că există o serie de proiecte menite să suplinească, fie şi în parte, această carenţă. Sînt în construcţie bănci de date de uz intern şi au apărut şi unele informaţii fotografice la care am căpătat acces, prin bunăvoinţa editorilor volumului şi a altor persoane implicate în acest proiect, cărora le mulţumesc dintru bun început: dl Cristian Alb, din Aleşd, mi-a pus la dispoziţie o consistentă colecţie fotografică asupra bisericilor baptiste, precum şi un valoros studiu sociologic, bazat pe interviuri cu pastori şi enoriaşi din diferite localităţi bihorene, pe care i-a întrebat nu doar despre arhitectura lăcaşurilor lor de cult, ci şi despre resorturile acelei arhitecturi, originile ei, surse şi influenţe directe sau indirecte. Pe site-ul bisericievanghelice. wordpress.com, lansat de Alin Cristea, s-au strîns, de la data înfiinţării sale, o seamă de referinţe fotografice structurate pe tipuri de biserici, însoţite, pe alocuri, de link-uri către website-urile bisericilor; am primit, de asemenea, informaţii de la Alin Cristea, de la Dănuţ Mănăstireanu şi de la Marius Cruceru. În ceea ce priveşte proiectarea de lăcaşuri de cult, apartenenţa la o religie sau alta nu reprezintă un factor determinant în calitatea arhitecturală a obiectelor rezultate. Catedrala catolică din Brasilia este unul dintre cele mai copleşitoare spaţii creştine şi a fost proiectată de comunistul fervent Oscar Niemeyer. Moscheea mare din Roma a fost proiectată de Paolo Portoghesi. Biserica anului 2000 din Roma a fost proiectată de Richard Meyer şi, văzînd jocul triplu de curbe în spaţiu, care nu mai sînt (doar) bolţi, ci devin chiar pereţii cosmici ai bisericii, nu ne întrebăm deloc ce va fi gîndit, în intimitatea sa înfiorată, proiectantul lăcaşului, despre Dumnezeu. La fel, nici F.L. Wright nu era şi nici Herzog sau De Meuron nu sînt ortodocşi, şi totuşi au gîndit în chip strălucit, reprezentîndu-le cu mijloacele arhitecturii proprii, dogmele credinţei respective. Pe scurt, aş zice că şi perspective exterioare asupra subiectului, în cazul în speţă asupra arhitecturii evanghelice din România, sînt legitime şi pot fi utile înţelegerii acestui subiect. Mai cu seamă că nu sînt, de fapt, cu totul străin de el. Am fost, la jumătatea anilor ’90, implicat în proiectarea Bisericii Baptiste Speranţa din Zalău, pentru că fusesem coleg la Oxford cu pastorul. Clădirea finală nu a fost construită după proiectul meu, ci, mai degrabă, ea reprezintă ethos-ul colectiv al comunităţii respective, precum şi cunoştinţele în materie de nevoi proprii şi de arhitectură sacră ale acesteia; nu e un comentariu maliţios, ci unul care descrie, de altfel, majoritatea proiectelor şi edificiilor pe care le-am putut vedea în domeniul arhitecturii evanghelice din România. Ca o primă observaţie în acest sens, aş spune că nu există o distanţă calitativă, nici în bine, dar nici în rău, între media bisericilor creştine edificate după 1989, indiferent de denominaţie. Predomină entuziasmul edificării, există o tentaţie monumentală subiacentă majorităţii proiectelor; unde apare diferenţa majoră, ea se referă în primul rînd la caracterul predominant modern şi urban al bisericilor evanghelice, spre deosebire de retardarea stilistică deliberată (căci nu este vorba, cel mai adeseori, de celebrarea unei tradiţii, ci doar de carenţă culturală) şi rural(izant)ă, a celor ortodoxe. Comentatorul fenomenului arhitectural evanghelic din România poate aplica o serie întreagă de criterii de clasificare a lăcaşurilor de cult, nu toate utile neapărat pentru înţelegerea fenomenului. Spre pildă, disocierea etnică între lăcaşuri de cult maghiare şi româneşti este irelevantă, din punctul de vedere al arhitecturii. Nu există distincţii tipologice sau de estetică interioară sau exterioară care să facă utilă introducerea acestui criteriu. Ce este cu adevărat necesar, însă, este să propunem o serie de criterii tari, care să producă o hartă sinoptică utilă viitoarelor interpretări ale acestei arhitecturi, prin raportare la fenomenul arhitecturii evanghelice europene şi, de ce nu, mondiale. O primă întrebare pertinentă ar fi dacă această arhitectură are o identitate proprie, dacă o proiectăm pe acest fundal transfrontalier. Răspunsul meu categoric, pe baza cunoştinţelor limitate pe care le-am căpătat despre fenomenul studiat, este: nu. Arhitectura evanghelică în România este, arhitectural vorbind, o parte indistinctă a acestui fundal. Mult mai de folos ar fi să observăm că o parte dintre lăcaşurile de cult sînt hotărît moderniste, în vreme ce altele fac trimitere la elemente arhitecturale ale tradiţiei locului sau zonei (ca de pildă, frontoanele pseudo-baroce sau pseudo-clasice), lucru vizibil mai cu seamă în cazul lăcaşurilor de cult rurale. O direcţie de cercetare interesantă, bazată pe metode statistice, ne-ar putea pe viitor spune dacă raportul modernitate/tradiţie este unul diferit în arealul autohton faţă de UE sau SUA, spre pildă, ca ţări de referinţă pentru evanghelismul mondial. Dacă, aşa cum bănuiesc, ar exista un raport înclinat în favoarea expresiei tradiţionale (sau, poate, mai curînd spus, premoderne), atunci, probabil, o altă cercetare statistică ne-ar putea spune în ce măsură o asemenea predilecţie se află în concordanţă cu premodernitatea arhitecturală a lăcaşurilor de cult ale celorlalte religii din spaţiul autohton (şi în primul rînd, probabil, cu cele ale religiei majoritare, creştin-ortodoxe). Care ar putea fi, atunci, concluziile posibile? Una ar fi că raportul premodernitate/modernitate este unul trans-denominaţional în spaţiul românesc sau că, dimpotrivă, există clivaje de-a lungul liniilor de demarcaţie interconfesionale, foarte probabil cu o predilecţie sporită către modernitate pentru evanghelism, ca ipostază mai recentă a creştinismului decît ortodoxia sau catolicismul. În definitiv, nu e greu să identificăm în reformă elemente proto-moderne legate de spaţiul arhitectural. Ca un corolar la această distincţie, am prezentat în text o posibilă (re)sursă a modernităţii arhitecturii evanghelice din România. Este greu de discutat despre o distincţie clară între indigen (local, regional, naţional poate), pe de o parte, şi alogen (occidental şi, cel mai adeseori, american), pe de altă parte. Cîtă modernitate (urbană, mai cu seamă) există în această arhitectură locală evanghelică, ea pare să fie inspirată şi sponsorizată cu precădere de către coreligionarii vest-europeni sau de cei de peste Ocean. Observaţiile de făcut, dincolo de legitimitatea oricăror surse de inspiraţie arhitecturală, sînt două: prima poate pune sub lupă caracterul contextual al acelor lăcaşuri de cult aduse, uneori ca atare, de peste hotare pentru a fi aclimatizate în aşezările româneşti; a doua ar fi aceea că, dacă tot este identificată o (re)sursă legitimă de influenţe arhitecturale şi de finanţare, atunci ar fi de dorit orientarea către acele produse de calitate arhitecturală exemplară din mediul evanghelic occidental. O listă a acestor capodopere ale arhitecturii religioase este suficient de bogată în gabarite ale lăcaşurilor de cult, în materiale de construcţie şi tehnologii abordabile, spre a potoli orice nevoie a păstorilor din România de a acomoda comunităţile autohtone în lăcaşuri de cult proprii. Mai mult decît atît: ar fi chiar de dorit ca evangheliştii să acţioneze drept catalizator al schimbării, în sensul caracterului contemporan şi al arhitecturii de calitate, arhitecturii creştine din România. În chip evident, un asemenea catalizator nu poate veni dinspre arhitectura ortodoxă, care este tributară unor tradiţii mult prea speciale pentru a-şi permite să fie doar actuală (a se vedea, în sensul acestei argumentaţii, www.retrofuturism.ro), iar arhitectura catolică nouă nu a produs, pînă acum, edificii mai mult decît stimabile. Pare cumva că îndepărtarea " deopotrivă geografică şi temporală, de mentalităţi şi de cultură arhitecturală " României faţă de locurile unde s-au făcut în trecut şi se fac astăzi edificiile sacre cu adevărat venerabile sabotează cumva orice astfel de efort re-civilizator. Putem doar regreta că o comunitate atît de dinamică, precum aceea evanghelică, nu actează ea ca erou civilizator al arhitecturii creştine din ţara noastră. (textul face parte din proiectul editorial Omul evanghelic, care urmează să vadă anul acesta lumina tiparului)