Cine era, cine (mai) este arhitectul?
Mai mult decît senior, maestru al echipei de meseriaşi capabili să ducă pînă la capăt această operaţiune, arché-tekton-ul era şi singurul capabil să propună – în faţa minţii sale şi în anticipaţia facerii, adică înspre viitorime – de la bun început şi pînă la sfîrşitul tuturor operaţiunilor asociate zidirii (i.e. punerii în operă) întregului edificiu. Dinaintea începutului, prin proiectare, şi pînă cînd, treptat ridicîndu-se, se vădeşte şi celorlalţi (deţinători, altminteri, ai unor secrete ale meşteşugului fiecăruia care îi face de neevitat în sectorul lor de expertiză), casa este întreagă şi teafără (doar) în mintea arhitectului. Vechimea sa fertilă în tainele profesiunii, autoritatea sa integratoare şi abilitatea de a opera cu principii, concepte şi reguli fundatoare de spaţiu îi permit arche-tekton-ului – în măsura în care posedă ingredientele de mai sus prin a) imersia în cultura profesiei, prin b) experienţă nemijlocită şi c) capacitatea de experimentare continuă în orizontul tradiţiei – să controleze viitorul. Casa este o predicţie realizată, iar arhitectul – un prezicător care, în plus, are la îndemînă toate mijloacele de a şi provoca viitorul pe care l-a invocat. Arhitectul este cel care actualizează potenţialul în care, deocamdată, aşteptînd inaugurarea, se află – localizată, incompletă – casa „lui“. Inutil să mai amintesc, prin proiectarea algoritmică, acest atribut proiectiv îi este luat arhitectului, care nu mai poate anticipa finalul, pentru că noţiunea însăşi de obiect final este suspendată: procesul tutelator nu ne mai oferă decît studii de etapă, potenţiale obiecte depinzînd, în morfologia lor, de criterii de performanţă în funcţie de care procesul se opreşte din iteraţia sa fără scară. Acelaşi proces poate produce o cutie de chibrituri sau un ambalaj pentru galaxii, în funcţie de criteriul impus; în sine, el e lipsit de scară şi cele două obiecte rezultate nu vor semănă unul cu celălalt!
Încă un lucru, pesemne important, pe care studiul tectonicii ni-l spune, legat de originea arhitecturii: legătura dintre dulgherie şi arhitectură, pe care etimologia cuvîntului tectonike o invocă, din umbrele preistorice. Ca în curăţarea luminişurilor în vederea aşezării unei tabere sau a unei forme ceva mai permanente de localitate (vezi tema la Heidegger), dulgheria reprezintă o tradiţie originară a arhitecturii, care se află depusă în chiar inima acesteia. Din cît putem deduce din Biblie, nu doar Sf. Iosif, ci chiar Iisus însuşi va fi fost dulgher, cel puţin pînă la vîrsta de 30 de ani, cînd a început propăvăduirea.
În Transilvania, Horea era dulgher şi constructor de biserici de lemn, prin urmare un iniţiat în tainele a ceea ce astăzi numim masonerie operativă. În acelaşi sens, al tradiţiei dulghereşti a arhitecturii, se înscrie şi păstrarea cu obstinaţie a formelor arhitecturii de lemn în arhitectura mai tîrzie şi mai elevată, de piatră, a templelor greceşti antice: chiar dacă au rămas fără altă funcţie decît cea decorativă (şi, cel puţin pentru constructori, simbolică, a propriei tradiţii de breaslă), semnele lemnului trecut în piatră subzistă, aşa cum în Sfînta Sfintelor din templul lui Solomon a fost depus chivotul cu tablele legii. Dar şi reciproca era la dispoziţie celor precum Horea: circulaţia modelelor arhitecturii de zid spre cea de lemn, în cazul arhitecturii religioase – din Finlanda pînă puţin peste Carpaţi, în Vîlcea, pe axul nord-sudic al Europei este un fapt, în care dulgheria reabsoarbe în caracterul ei originar dezvoltări ale arhitecturii de zid (bolta, semicalote şi cupole, turlele multiple ale goticului central-european).
Tradiţia nu există decît ca proces viu. Resuscitarea unei tradiţii în moarte clinică sau mumificarea unei tradiţii se cheamă istori(ci)sm şi consecinţa lui este muzeificarea. Muzeificarea poate salva artefacte aparţinînd unei tradiţii, dar nu poate, singură, reactiva tradiţia însăşi. Sîntem martorii unui asemenea proces în patrie: deşi tradiţia rurală e moartă, muzica zisă populară abundă; deşi nimic din societatea care le-a creat nu mai subzistă decît în teatrul lui Caragiale, arhitectura eclectică, de sfîrşit de secol XIX, cea pentru edificarea căreia s-au dărîmat mănăstiri şi lăcaşuri de cult în centrul Capitalei, dar şi incinte de hanuri – adică exact felul de-a fi fondator al acestui loc de popas comercial pe drumul Stambulului – este celebrată şi păstrată la (mai) mare cinste.
Postmodernismul ne-a oferit asemenea exemple de istoricism, de la ideile Prinţului Charles din A Vision of Britain la arhitecţi apropiaţi acestuia (fraţii Krier), la Michael Graves sau Robert AM Stern. Or, tradiţia este afirmativă. Ea menţine deschis, prezent şi în tensiune ecartul dintre atunci şi acum. Tradiţia nu colapsează într-un trecut copiat care este opus prezentului. Tradiţia propune valori (garantate de trasmisiune) prezentului, nu i le opune acestuia.
Desigur, după modernitatea, atît de (aparent?) antitradiţională, au apărut din nou discuţii cu privire la tradiţie. Unii (precum, la noi, Ioan Andreescu, în Tradiţii spirituale în arhitectura modernă) descoperă că modernitatea a fost o formă de repoziţionare a Tradiţiei arhitecturale uitate, sub forma, şocantă, a unei noutăţi orbitoare. Alţii, precum cei implicaţi în făurirea unei catedrale patriarhale, cred că a proiecta ceva care arată vechi e sinonim cu o proiectare tradiţională. Parţial, găsim înţelegeri mai slabe ale tradiţiei în concepte mai noi, precum cel de genealogie (Foucault), paradigmă (Kuhn), critical conventionalism (Anderson). Păstrînd proporţiile cuvenite, şi eu am încercat să propun, chiar în paginile acestei reviste, conceptul de retrofuturism, ca definind o poziţie plauzibilă în raport cu tradiţia arhitectului de astăzi.
Nici unul dintre aceste concepte nu este, însă, fără rest superpozabil celui, mult mai – cum să spun? – tradiţional, de tradiţie. Drept dovadă stă chiar interesul generaţiilor contemporane, care sînt sătule de istori(ci)sm şi de calpe invocări ale unor tradiţii care, vai!, nu mai sînt (paradoxal, din cauza naţional-comunismului, care tocmai că inventa genealogii străvechi şi cel puţin discutabile poporului romîn), dar care, în acelaşi timp, îşi doresc să fie înfiate de (i.e. îşi asumă) o tradiţie ceva mai stabilă ca alternativă la cinismul amoral şi deşirat al prezentului.
Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“.
Foto: L. Muntean