Cînd cei morţi au o sîmbătă numai a lor

27 august 2009   DIN POLUL PLUS

Nu mai văzusem de cîţiva ani mica biserică din satul Vioreşti (judeţul Vîlcea). De altfel, din 2004, bisericuţa construită la 1781 (7290 după stilul vechi) de un vătaf de plai pe nume Ioan Ursanu se află într-un amplu program de restaurare. La un moment dat li s-a adus la cunoştinţă sătenilor că biserica cu hramul "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului" este monument istoric, că nu mai poate fi reparată şi consolidată, ca pînă atunci, de gospodarii satului şi că e nevoie de o echipă specială de restauratori. Bunica şi ceilalţi vecini de pe uliţă au fost la început nemulţumiţi aflînd că nu se vor mai ţine acolo slujbe pentru o bună perioadă de timp. Lucrările au durat mult pentru că biserica se degradase, între timp, periculos (fondurile alocate restaurării în anii ’90 fuseseră irosite sau dispăruseră prin cine ştie ce buzunare "fără frică de Dumnezeu"). Mai întîi, a fost consolidată fundaţia, apoi acoperişul a fost reconstruit cu totul, suprafeţe întregi de tencuială au fost refăcute, s-au pus ferestre, curtea a fost pietruită, a fost săpat un sistem de scurgere a apei şi s-a montat un paratrăsnet înalt de zece metri. De mai bine de un an de zile se lucrează exclusiv la refacerea picturilor. Căci, dincolo de locul aproape spectaculos al amplasării " pe un podeu înalt străjuit de valea rîului Cerna şi de stîncile de nisip ale Măgurei Slătiorului " pictura din 1807, atribuită unui oarecare zugrav Dima, conţine un motiv unic în iconografia ortodoxă: friza cetei potecaşilor, potecaşii fiind ţărani însărcinaţi să apere graniţa cu Austro-Ungaria, cutreierînd călare potecile înguste de munte. Vreme de cîteva decenii, în secolul al XVIII-lea, după domnia lui Constantin Brâncoveanu, graniţa trecea chiar prin acest sat. Potecaşii, purtînd anteriu şi potcap negru şi înconjurînd călare biserica pe sub streaşina de şindrilă (fiecare este pictat individual, nici unul nu e geamănul celuilalt), au o poveste a lor pe care odată o să o povestesc separat. Cum spuneam, nu mai fusesem de mult la biserică, asta şi pentru că nu-mi întreţin credinţa mergînd la liturghii, dar şi pentru că, odată plecat din sat, n-am mai regăsit atmosfera de pioşenie din copilăria petrecută lîngă bunici. De data aceasta însă bunica m-a chemat să o ajut să facă pachetele pentru parastasul de Sîmbăta Morţilor. M-am dus. Fie pentru că, între timp, moartea s-a insinuat în familia noastră şi avem tot mai multe rude dincolo, fie pentru că, pur şi simplu, mi-era dor să mai merg cu bunica la biserică. Sau pentru că mi-era dor să-mi împart timpul ca pe vremuri cînd anul se măsura după Sărbători: Boboteaza, Floriile, Paştele, Sf. Ilie, Ignatul… Sîmbăta Morţilor e o zi specială în calendarul bisericesc ortodox. Cel puţin aşa o percep eu, mai ales că nu sînt familiar cu ce spune Biserica despre propriile sărbători. Ritualul nu e complicat, nici spectaculos " oamenii se adună în cimitir, popa citeşte mormintelor pe care le stropeşte cu vin, iar la final fiecare dă pomană pentru morţii lui ", însă ideea de cinstire laolaltă a tuturor morţilor are ceva emoţionant şi maiestuos. Există un moment anume în care simţi cum toţi cei din jurul tău se gîndesc la ceilalţi, la familiile trecute dincolo. Este, dacă vreţi, o celebrare a vieţii şi a morţii ca faţete ale condiţiei noastre. În nici o altă zi morţii nu sînt atît de prezenţi ca în Sîmbăta Morţilor! Cele nouă pachete În seara de dinainte am făcut pachetele " nouă pachete pentru că acesta este numărul celor mai apropiaţi morţi din familia noastră. Îi ştiu pe toţi, pe unii îi uitasem, dar mi i-am reamintit scriindu-le numele pe un pomelnic pe care bunica urma să i-l dea preotului pentru a fi citit "întru pomenire" la fiecare slujbă. Aproape toţi morţii familiei mele poartă numele Dumitru şi Maria. În timp ce-i copiam cu pixul de pe o hîrtie mototolită, unde bunica îi notase cu un creion bont, mă întrebam care dintre Dumitri este fiecare. Cele nouă pachete conţineau fiecare cîte un bol de porţelan în care am pus un cîrnat, un ou fiert, o bucăţică de brînză, o felie de cozonac, o prăjitură, un biscuit şi o mandarină. Şi cîte o cutie de chibrituri. Am învelit fiecare bucăţică în punguţe de plastic sau în şerveţele şi am pus totul într-o pungă mai mare scoasă de bunica dintr-un sertar şi pe care scria "Sărbători fericite!". Apoi am decorat coliva cu nişte bomboane mărunte şi mentolate. A doua zi în cimitir am văzut colive pe care femeile desenaseră din bomboane sau din sîmburi de nucă cîte o cruce. Dimineaţa, cînd am ajuns la bisericuţa dintre rîpi, aproape douăzeci de maşini fuseseră parcate înghesuit pe marginea şoselei. Unele aveau încă portbagajele deschise, din care oamenii scoteau pachetele pentru pomană. În ciuda frigului şi a zăpezii, noi ne-am dus pe jos şi am cărat pungile într-o sacoşă de rafie întrucît coşul de nuiele s-a dovedit prea mic. Pe drum am trecut pe lîngă o casă cu acoperitul prăbuşit în beci şi care odată avusese geamlîcul vopsit în albastru. Fiind tîmplarul satului, e posibil chiar ca bunicul meu să-l fi construit. Bunica nu-şi mai amintea, în schimb mi-a spus că pe bărbatul care locuise odată acolo satul îi poreclise "Borcănel". Pentru că aduna în curtea casei toate sticlele, borcanele şi cutiile de conserve pe care le găsea prin şanţuri. Mi-l amintesc şi eu pentru că-mi dădea fiori. Îmbrăcat în resturi de haine trase unele peste altele, vorbea nedesluşit şi tare ca un nebun, iar curtea lui arăta ca o groapă de gunoi… Cînd am ajuns, cimitirul gemea de lume. Fiecare mormînt cu familia lui. În faţa fiecărei cruci cineva îşi freca mîinile îngheţate sau se îngrijea ca lumînările să nu se stingă şi să stea bine înfipte în zăpadă sau în pămîntul îngheţat. Mulţi au fost prevăzători şi au adus candele din cele de plastic roşu cu căpăcel metalic ce protejează flăcăruia să nu o stingă vîntul. Niciodată nu vezi atîtea lumînări aprinse laolaltă în cimitir. În afară de Noaptea Învierii! Farfuriile cu colivă fuseseră aşezate lîngă cruci, la fel şi pet-urile cu vin. Preotul nu venise şi oamenii aşteptau vorbind încet şi spunîndu-şi unul altuia cîte-un "Dumnezeu să-i ierte!". Bătrînii ca nişte copii Cînd mai ajung pe la ţară, primul lucru pe care bunica mi-l spune este cine a mai murit. Mai mult de jumătate dintre săteni de pe uliţa pe care am copilărit nu mai sînt. Pe ceilalţi îi văd foarte rar. Unii sînt bolnavi, la pat, şi nu i-am mai văzut din adolescenţă. Dar acum, de Sîmbăta Morţilor, aproape toţi s-au adunat în cimitir. Mai toţi, oameni desperecheaţi " satul e locuit pe trei sferturi de văduvi. Îi salut pe toţi, se bucură să mă vadă, îmi spun că mi-au urmărit emisiunea la televizor. S-au împuţinat la trup, arată ca nişte copii mişcîndu-se greoi şi constat că, deşi tot timpul i-am perceput ca bătrîni, doar erau bunicii tovarăşilor de joacă de pe uliţă, abia acum pot spune despre ei că au îmbătrînit cu adevărat. Trăsăturile feţelor s-au şters, mi se pare că toţi seamănă între ei, deşi îi recunosc cu uşurinţă. Nu au feţe obosite, din contră, par împăcaţi, în ciuda bolilor pe care le duc cu sine şi afişază acea înţelepciune tăcută a anilor lăsaţi în urmă. Doar că pălăriile şi căciulile bărbaţilor par prea mari, iar basmalele le acoperă femeilor prea mult din faţă. Asta e! Au feţele micite, stafidite. Deşi frumoase. Citeşti istoria în ridurile de pe feţele lor, aşa cum timpul pe uliţă se măsoară în crăpăturile din zidurile caselor rămase goale. Preotul n-a venit şi aceşti bătrîni seamănă cu armata chineză de teracotă. Paltoanele şi cojoacele atîrnă, şi ele, pînă în pămînt, acoperindu-le trupurile uscate. Îi privesc şi îmi dau seama că vine o vreme cînd din familia fiecăruia rămîn doar morţii, cînd lucrurile şi oamenii pe care i-ai iubit s-au retras în memorie şi tu rămîi ultimul. Oare ce gîndesc, ce simt toţi aceşti admirabili bătrîni cînd realizează că îşi întîlnesc cunoscuţii doar în cimitir, de Sîmbăta Morţilor, de Paşte sau de Crăciun!? Unii sînt atît de bătrîni şi de bolnavi încît nu mai ies din casă decît de Sărbători. Bunica îmi spune că nu prea mai are pe la cine se duce şi doar o singură vecină mai vine pe la ea să mănînce un castron de lapte împreună sau pentru a cere vreo pastilă. Mai spune că s-a plictisit, că a trăit prea mult, că la bătrîneţe cel mai greu de suportat sînt singurătatea şi amintirile. În doi, amintirile au farmec, fac o viaţă, dar pentru un văduv amintirile sînt o boală… La un moment dat, oamenii se înviorează. Preotul şi cîntăreţul tocmai au intrat pe poarta bisericii şi se îndreaptă spre primul mormînt din colţul cimitirului. Citeşte grăbit, tămîiază repede crucile şi, la sfîrşit, stropeşte cu vinul din pet-uri zăpada de pe morminte decorîndu-le cu betele roşii. Lumînările sfîrîie, lumea se închină, cîte o femeie strecoară un bob de tămîie în cădelniţă. Cei cărora preotul le-a făcut deja parastasul încep să împartă pachetele cărora le adaugă coliva sfinţită, cîte un pahar de vin sau de suc şi o lumînare aprinsă. O ajut pe bunica să pună cîte două linguri de colivă în păhărele de plastic de unică folosinţă şi să le împartă celor mai necăjiţi. Primesc şi eu un pachet într-o pungă pe care scrie "Have a nice day!". Zic "Bogdaproste!" şi sting lumînarea. Nici nu ştiu cînd s-a terminat totul. N-a durat mult. Pe drum, pîlcuri de oameni împăcaţi că şi-au plătit datoriile către morţi se ajung din urmă. Unii glumesc, alţii discută încet de-ale lor. Privind în urmă spre cimitirul care se goleşte treptat mă gîndesc la această Sîmbătă a Morţilor ca la un recensămînt al bătrînilor. Pe unii dintre ei n-o să-i mai văd la anul. O să-i mai găsesc doar în copilăria mea.

Mai multe