Cîmpul Stelei
Cunosc trei persoane care au făcut de curînd pelerinajul la Compostela. O doamnă din Craiova care se ocupă de o mică afacere cu produse handmade. O franţuzoaică de şaizeci de ani, antropolog cu specializare în cultura niponă. O tînără care urmează să-şi înceapă studiile universitare. Nu s-au dus acolo purtate de o motivaţie religioasă tare, explicită, exclusivă. N-au străbătut, ca medievalii, lungile drumuri care, presărate cu locuri de cult, puneau asupra Europei o hartă a devoţiunii convergentă în nordul Spaniei, la „Cîmpul Stelei“, unde pelerinii veneau să se închine în celebrul sanctuar al Sfîntului Iacob. Cunoştinţele mele au parcurs pe jos doar partea cea mai dificilă şi mai spectaculoasă a călătoriei: traversarea Pirineilor, cu uriaşele lor spinări vîntoase oferite cerului, şi coborîrea din singurătate în mişuna oraşelor. Pe reţeaua de trasee spre Compostela, „reinventată“ la sfîrşitul secolului XX de instituţiile europene ca parte a identităţii continentului, călătorii pot avea motivaţii diferite: religioase desigur, dar şi culturale, chiar sportive. Însă toţi fac drumul ca pe o experienţă aparte, întrucîtva exotică, aspră, ceva care te rupe de cotidianul erodant. Un prilej de a-ţi pune la încercare puterile, de a te preda drumului şi pustietăţii, de a te confrunta cu tine însuţi. Şi, cine ştie, cu un Altul. O experienţă a singurătăţii orientate.
De altfel, sînt numeroşi astăzi cei care îşi organizează „episoade de singurătate“, fie ele itinerante ori stabile: peregrinări prin locuri nebătute sau cultural îndepărtate, „retrageri din lume“ în cabane izolate, în peisaje sălbatice, în mînăstiri. Asemenea „practici ale însingurării“, aflate în creştere, au depăşit, spun observatorii, separarea între sacru şi profan, între credincioşi şi non-credincioşi.
Care e atracţia singurătăţii deliberate? Ce se aşteaptă de la ea? Întîi, desigur, ieşirea din regimul resimţit drept risipitor, alienant al existenţei curente. Obţinerea unui alt mod de respiraţie mentală: calm, ritmic, ordonator. Apoi căutarea – fie şi difuză – a unui centru interior, mai consistent, mai liber decît eul de suprafaţă condiţionat de solicitări şi funcţiuni convenţionale. O postură în care interesele imediate, cu bătaie scurtă, lasă loc atenţiei faţă de o logică mai largă a realului. În sfîrşit, pentru unii, disponibilitatea faţă de o Prezenţă care poate apărea în calmul interior.
Singurătatea nu are aşadar, pentru occidentalul de astăzi, doar paloare de azil, de marginalitate fără adăpost, de boală şi de abandon. Persistă şi cealaltă faţă a singurătăţii, fastă, necesară, activă, deliberată, foarte veche. Răgazul, eliberarea de griji conjuncturale, limpezirea lăuntrică continuă să fie dorite, continuă să facă parte dintre nevoile omului.
Îndurată cu inteligenţă ori practicată deliberat, însingurarea te ajută să-ţi afli singularitatea, chipul adînc irepetabil, unicitatea. „Am trăit întotdeauna izolat şi cu cît eram mai izolat, cu atît mă descopeream mai bine pe mine însumi“, spune Pessoa în Cartea neliniştirii. În fond, fără acest tip de singurătate, nu e posibilă o viaţă interioară, nu sînt posibile reflexivitatea concentrată, neliniştea fertilă, riscul creator. Cioran, un specialist al judecăţilor acide, admite totuşi că singurătatea „face din tine un Cristofor Columb care ar naviga spre continentul propriei inimi“. În această navigare laşi în urmă circumstanţialul, complezenţa faţă de propriul eu, multiplul. Te angajezi ca „subiect absolut“, spune Cioran. Există astfel şanse să-l presimţi pe celălalt Singur, să intri în ritmul singurătăţii lui. Nu te mai situezi în raport cu generalul, ci în raport cu absolutul, spune scriitoarea Jacqueline Kelen.
„Beneficiile spirituale“ ale singurătăţii nu s-au şters aşadar din conştiinţa omului de azi. În vechimea mai tuturor tradiţiilor, ele apăreau, poate, cu mai multă limpezime. Erau urmărite cu mai multă disciplină. Dar sensurile lor rămîn expresive, rămîn atrăgătoare.
Pentru filozofia veche, ca şi pentru practica creştină, examenul conştiinţei, condus în singurătate, nu era în primul rînd unul „cantitativ“ moral. Nu însemna să faci inventarul faptelor/înclinaţiilor bune şi rele pe care le-ai reperat în tine. Însemna în primul rînd a recupera o stare de luciditate: a intensifica atenţia riguroasă faţă de sine, conştiinţa de sine. Era mişcarea concentrării asupra unui sine dezlegat de manevrele ego-ului, „non-egoist“. Iar această mişcare, spune Pierre Hadot (Ce este filozofia antică?), apare strîns legată de „dilatarea“ sinelui, de plasarea lui în perspectiva întregului real, de atenţia faţă de destinul tuturor fiinţelor. Singurătatea, ca disciplină spirituală, constituia un efort de unificare a fiinţei şi totodată de „universalizare“ a ei.
Monakhos – termenul grec care, în mediul creştin, indică statura contemplativului – conţine o stratificare de sensuri afine, care merg de la „singur“, „însingurat“, „solitar“ la „celibatar“ şi „înfrînat“ pînă la „unic“ sau „unificat“, „strîns în sine şi în unitate“ (cf. H.-Ch. Puech). Monahul e – ca mod de existenţă – un „însingurat“. E – ca sexualitate – un „înfrînat“. Se străduieşte să fie, mental, neîmprăştiat (monotropos). Toate acestea pentru că urmăreşte să devină „strîns în sine şi în Unitate“. Aceleaşi sensuri le are, cf. A. Guillaumont, echivalentul siriac al termenului, ihidaya, provenind din ebraicul yahid: el indică un om care tinde să-şi facă inima „una“, neîmpărţită, simplă, de o strălucitoare şi omogenă „limpezime“, un om concentrat pe direcţia Unului.
Într-o remarcabilă concordanţă cu termenii monoteişti se află sanscritul kevala, în accepţiunea pe care o are pentru disciplinele contemplative hinduse. Potrivit lui Heinrich Zimmer, el exprimă calitatea de „specific, exclusiv, izolat, singur; pur, simplu, neamestecat, neasistat de nimic; gol“; şi totodată, „întreg, integral, absolut şi perfect“. Curăţat şi desprins de orice legături, spune H. Zimmer, „acest ins desăvîrşit se înalţă într-o completă izolare în vîrful universului. Dar, deşi izolat, el este atotpătrunzător şi înzestrat cu omniscienţă; căci din momentul în care esenţa sa a fost eliberată de caracteristicile individualităţii restrictive, ea devine absolut nelimitată“.
În chipul lui de vîrf, solitarul e „indiferent“ faţă de toate. „Indiferent“ în sensul că nu mai e supus nici unei condiţionări şi, totodată, că îndreaptă asupra fiinţelor o atenţie omogenă, o nelimitată bunăvoinţă. De la budismul zen la sufismul musulman, de la hassidismul ebraic la isihasmul creştin răsăritean, de la filozofia antică la mistica occidentală, peste tot se pot întîlni figuri de spirituali surîzători, de însinguraţi care se întorc asupra lumii cu „mîinile pline de binecuvîntări“.
Sînt culmi, poate figuri ideale. Dar şi la niveluri mai joase, lecţia lor rămîne expresivă. A învăţa să trăieşti cu tine însuţi, în singurătate, conduce la atenţia faţă de celălalt, la întîlnirea lui într-o comună adîncime.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.