Charleville şi marionetele lumii
Charleville-Mézières se află în inima pădurii din Ardeni care, cel puţin onomastic, evocă subtila comedie shakespeariană
ale cărei eroine se refugiază în acest spaţiu pur, opus celui compromis şi uman deteriorat de la curte. Tînăr fiind, această opoziţie o „teatraliza“ Liviu Ciulei în celebrul său spectacol din anii ’60 utilizînd, pe de o parte, machiajul pentru a desemna compromisurile curtezanilor disimulaţi şi, pe de alta, chipurile curate, inocente, ale celor care, ca Jacques melancolicul, se retrăseseră în pădurea mitică. Din această montare e născută marea şcoală de regie românească ce debuta atunci şi, în tren, spre pădurea Ardenilor, îmi rememoram imagini încă prezente şi totodată actori dispăruţi. Clody Bertola, Ileana Predescu, Liviu Ciulei, Dorin Dron, singur supravietu-ieşte Victor Rebengiuc… cît încă mai zăbovesc pe aici, îi port pe toţi cu mine, locurile mi-i evocau. Teatrul e un dublu al vieţii şi reuşitele scenice al căror martor am fost persistă asemeni evenimentelor biografice decisive: nimic nu le distinge!
Dar Charleville-Mézières e şi oraşul lui Rimbaud. De aici a fugit adolescentul rebel sufocat de plictisul provincial, de mediocritatea unei vieţi insuportabile. Ele erau contrarii acestui geniu precoce, precursor al modernităţii. Casa memorială, pe care o vizitasem ultima dată, s-a redeschis de curînd. Revăd fotografii vechi, fragmente de manuscris, constat panica resimţită de poetul genial în oraşul „bacovian“: Rimbaud l-a făcut celebru pentru că l-a detestat şi l-a stigmatizat. Rimbaud, ca să uite totodată Charleville şi… Parisul, pe Verlaine şi literatura, a fugit în Etiopia, unde se convertise în om de afaceri cu un succes neconfirmat. Dar aici descopăr, uimit, o telegramă. Exilatul revenit la Marsilia dintr-o altă lume, ameninţat de o infecţie gravă ce reclama amputarea unui picior, emite acest S.O.S. laconic adresat mamei: „Viens me voir!“. „Vino să mă vezi“… întoarcerea fiului risipitor! Fiu bolnav. Rimbaud, în deşertul etiopian, nu-şi uitase nici mama, nu uitase nici de Charleville. Aventurierul făcea apel la originea, familială şi teritorială, pe care o abandonase. Confirmare a unei afecţiuni ce persistase în ciuda repulsiei pe care atît de orgolios o clamase. Dincolo de poet şi de neguţătorul care devenise, Rimbaud redevine fiul ce, disperat, solicita prezenţa mamei. Aceasta nu e atît mărturia unui învins, cît aceea a unei iubiri reînviate în ultima clipă. „Rosebud“ al acelui care, fără succes, a vrut să devină un Citizen Kane african, rămînînd doar un mare, unic, „poet blestemat“.
Charleville e de asemeni, la fiecare doi ani, capitala mondială a marionetei, a cărei regină a fost îndelung Margareta Niculescu. Ea a reanimat Institutul Internaţional care, sub conducerea unui preşedinte din alte vremuri, Jacques Felix, risca să-şi piardă locul şi rolul în cetatea Ardenilor. La ea m-am gîndit aici, în oraşul care-i datorează notorietatea regăsită, dar care e oraşul ce a primit-o. Nu am văzut-o, căci şi ea s-a retras, dar o evocam ca pe o umbră prezentă ce plana deasupra acestor festivităţi. Charleville a adoptat festivalul, şi l-a însuşit şi îl iubeşte. În vitrinele tuturor magazinelor e expusă o marionetă, pe străzi, ca ciupercile printre arbori, se multiplică reprezentaţiile, pe pereţi sînt înscrise subtile efigii ale acestei arte frecvent desconsiderate, dar, aici, exaltată. Imperiul marionetei durează zece zile. El e totodată acela al copilăriei căci, oriunde, dincolo de spectacole, seduce uimirea infantilă, acei ochi deschişi spre miracolul scenei graţie marionetei. Iată germenul teatrului, mi-am spus. Sămînţa iubirii… va dura ea? – mă întreb. Prea puţin contează prognoza duratei, prezentul, clipa sînt, acum, decisive. Şi ele emoţionează.
O revistă importantă, Art Press, consacră un număr special marionetelor şi, în calitate de amator, cei doi responsabili, Didier Plassard şi Carole Guidicelli, m-au solicitat. Textul meu e însoţit de imagini ale Mihaelei Marin, care mi-a fotografiat marionetele. Ele sînt vechi, venite din vremuri şi locuri îndepărtate. O prinţesă indoneziană, un rege sicilian, un Pantalone napolitan… toţi reuniţi pe o sofa ce pare a fi o scenă a lumii. Ele se disting de sculpturi, care, imobile şi perfecte, tridimensionale ca actorul, rămîn străine de scenă, de joc şi public. Marionetele – dimpotrivă, spectacolul e virtual înscris în „programul“ lor şi, chiar dacă nu-mi e necesar, posibilitatea lui mă seduce.
„Marioneta, ca şi masca, e gata să joace“, îmi spune Erhardt Steiffel, celebrul sculptor de măşti al lui Ariane Mnouchkine. Marioneta, în apartamentul meu, o iubesc pentru că rămîne în stare de aşteptare… aşteptare a unui marionetist probabil care, o ştiu, nu va veni. Dar Barthes nu spunea el că „aşteptarea“ e condiţia celui care iubeşte? De aceea toate aceste marionete vraişte personifică speranţa unei manipulări şi totodată certitudinea absenţei sale. Le iubesc pentru că sînt orfane de scenă. Dar nu refractare ei.
Marionetele mele, ca şi cele pe care le văd prin tîrguri orientale sau în magazine occidentale, se înscriu într-o tradiţie, ele sînt rezultatul unui travaliu artizanal ce reia modele deja constituite, ce respectă o memorie transmisă în timp. Ele sînt anonime. Şi Borges, ca şi Brâncuşi, o afirmă: marea artă e anonimă! Marionetele mele, ca toate marionetele balineze sau lioneze, se disting prin absenţa de subiectivitate şi înscrierea într-un ciclu imemorial. Ele nu sînt nici de aici, nici de acum şi, mai cu seamă, ele nu sînt semnate. Ele sînt moştenite, transmise, ataşate unei civilizaţii de altcîndva.
Marionetiştii nenumăraţi care intervin la Charleville se dezic de această condiţie şi caută, obstinat, să inventeze marionete, să le înscrie în scenarii moderne şi să le acorde o identitate marcată de un proiect personal. Marionete fără posteritate, marionete individualizate. Cînd le privesc, disparate, groteşti şi recente, regret sacrificul memoriei în favoarea invenţiei, al trecutului în numele prezentului. Marionetele devin opera unor artişti care le concep pentru a realiza manifestări unice, subiective şi irepetabile.
Teatrul occidental regretă că nu dispune, ca acela oriental, de o memorie a scenei şi de aceea încearcă să o recreeze imaginar. Teatrul de marionete, în schimb, moşteneşte o memorie de care încearcă să se elibereze, să o sabordeze, pentru a nu-i deveni prizonier şi a concepe accesorii noi. Acasă am o marionetă a lui Anatoli Vasiliev, ea zace într-un colţ… nu o iubesc, căci e prea explicit legată de un spectacol şi de un artist. Eu prefer să-mi construiesc un teatru personal pornind de la marionete vechi ce evocă spectacole dispărute fără a cenzura invenţia altora noi, inedite. Nu atît realizarea lor contează, cît posibilitatea acestei reanimări. Seara, epuizat de teatru, le privesc şi mă consolez cu reprezentaţii mintale pe care mi le construiesc, căci ele sînt pentru mine echivalentul cărţilor suficiente lui Musset, partizan al „teatrului într-un fotoliu“.
La Charleville se reunesc marionetele lumii, vii, surprinzătoare, marionete de azi care nu exclud însă nostalgia marionetelor vechi pe care le iubesc ca pe textele acestui „muzeu imaginar“ care e marele repertoriu al scenei europene.
Parisul personal. Casa cu daruri
Foto: M. Marin