Cesaro-Papia

22 februarie 2017   DIN POLUL PLUS

Cesaro-Papia est si imperantes volunt doctrinam gladio obtrudere1. Aceasta este definiția cu care se naște una din cele mai tenace prejudecăți privitoare la relația dintre Biserică și Imperiul Roman de Răsărit. Autorul ei, Justus Böhmer (1674-1749), este un jurist protestant, profesor la Halle și cancelar al ducatului de Magdeburg, pasionat de drept ecleziastic. El stabilește prin cei doi termeni, Cesaro-Papia și Papo-Cesaria, cele două derive extreme al raportului dintre stat și Biserică. În mod evident, protestantismul are vocația de a se ține pe drumul median între cele două extreme. Termenul este însă și mai vechi, atestat atît în spațiul german, cît și în cel anglo-saxon, și privește de-a dreptul procesul nașterii statului modern2. Că cei doi termeni se referă la un univers – papa și împăratul catolic – pe care protestantismul îl contestă contează mai puțin decît faptul că fac trimitere la două entități foarte aproximativ conturate conceptual și care se confruntă la fel de ușor în cadrul protestantismului, mutînd însă discuția încet dinspre o confruntare instituțională, cum ar fi statul și Biserica, spre o confruntare între libertatea de conștiință și nevoia coeziunii sociale. Pentru a înțelege această alunecare conceptuală, să reconsiderăm întreaga serie de termeni cvasi-sinonimi cu „stat și Biserică“ pe care îi găsim folosiți de diferiți autori moderni și contemporani.

Cel mai la îndemînă este să începem cu termenii ajunși la maturitate conceptuală și instituțională în modernitate, după ce s-a operat cu multă suferință umană separarea acestora, adică statul și Biserica, fiind conștienți că precizia expresiei din context contemporan se șubrezește cu cît ne raportăm la epoci mai îndepărtate. Cuplul echivalent pentru Occidentul medieval este Imperiul și papalitatea, cu precizarea că regii suverani joacă rol de împărați în regatul lor. Pentru antichitatea tîrzie și începutul Evului Mediu, cînd papalitatea nu și revendică încă reprezentarea întregii Biserici sau, pentru perioada bizantină, putem vorbi de episcopat sau, și mai generic, de cler ­(hierosyne, sacerdotium), pentru a-l așeza în fața imperiului (basileia, imperium) sau a statului (politeia, res publica). Personalizînd și împrumutînd din limbajul epocii, putem vorbi de împărat și preot / mare preot (basileus kai hiereus, imperator et pontifex). Iar pentru primele secole ale erei noastre (cu prelungire în secolul IV, iar în regiuni mai îndepărtate pînă în secolul V), în mod generic desemnăm prin pluralul creștinii pe cei care sînt obiectul întîi de prigoană al Imperiului, apoi de toleranță, de simpatie și în cele din urmă de exaltare și promovare. Exponenții acestor comunități sînt martirii. Clericalizarea Bisericii în secolul IV, atestată de Constituțiile apostolice (cca 370), era de neconceput fără contribuția împăraților romani, care au acordat episcopilor un loc de cinste în cetăți și chiar acces la curte ca înalți funcționari, dreptul de a organiza instanțe bisericești de judecată, scutire de impozite pe proprietatea ecleziastică și, în cele din urmă, beneficiul munificenței imperiale în numele turmei. Ekklesia este un termen de autoidentificare al Bisericii, cu care a venit dinspre mediul lingvistic grecesc, păstrîndu-l identic în cel latinesc și de aici în limbile moderne. Dinspre cultura păgînă numele noii secte este oi christianoi/christiani, iar adunările lor conveticulus, ansamblul lor corpus christianorum. Iar dincolo de orizontul creștinismului mijesc religio și res publica, între care însă nu există nici o tensiune, fiindcă se regăsesc întruchipate de aceiași magistrați.

Ekklesia a căpătat însă foarte devreme valoarea metaforică de corp mistic al Mîntuitorului, iar limbajul teologic s-a construit pe metafore, dintre care cea mai puternică este cea a împărăției3. Parcă pentru a încurca ițele și mai tare intră în dezbatere metafora lui Augustin a celor două cetăți antagonice: civitas Dei / civitas terrena. Iar ultima contribuție tardo-antică cu reverberații puternice în lumea medievală este punerea în circulație de către papa Ghelasie, probabil fără un țel precis, a termenilor de auctoritas (pontificum) și potestas (regum). Toate aceste cupluri de termeni nu numai că nu sînt sinonime, dar utilizarea lor aproximativă poate produce contrasensuri grave.

Astfel trebuie să înțelegem că pentru a pune față în față un cezar și un papă, care-și încalcă reciproc atribuțiile, producînd cele două „abuzuri“ în oglinda, trebuie să privești istoria din zorile modernismului occidental, din spațiul protestantismului. Cu toate acestea, în protestantism nu corpul mistic al Bisericii se opune statului, ci libertatea de conștiință a cetățeanului. Separația e iluzorie, căci nu mai e nimic de separat, rolul de gardian al exigențelor corpului social l-a preluat statul, iar apărătorul individului este libertatea lui de conștiință. Aceasta este lectura protestantă a tratatului lui Luther despre libertatea creștinului (Von der Freiheit eines Christenmenschen).

Cesaro-Papia a fost ușor adoptată ca termen polemic de către istoriografia catolică, începînd cu cardinalul Joseph Hergenrother (m. 1890), și apoi în bizantinistica contemporană. Papo-Cesaria nu a prins în mediul științific fiindcă era ușor de denunțat ca instrument polemic al unui concurent ideologic, protestantismul, dar și fiindcă denunțarea hegeliană a Teocrației, ca fiind esența regimurilor premoderne, a umplut întreg cîmpul dezbaterii. Absorbția puterii politice sub autoritatea sacerdoțiului, alianța în cele din urmă dintre tron și altar, a făcut ca viziunea hegeliană a unui stat emancipat de religie să fie cadrul predominant în gîndirea istorică europeană. Cazul particular cînd un rege se crede și preot nu se integra în nici un fel în materialismul hegelian și apoi marxist. De aceea tema a rămas marginală și oarecum apanajul răfuielii istoriografiei catolice cu cea ortodoxă. Format în mediul istoriografic occidental, protestant, Steven Runciman și-a ales pentru cartea sa titlul Teocrația bizantină pentru a descrie o lume în care religia este aparent în miezul afacerilor statului, instrument al acțiunii acestuia și obiect al acțiunii politice.

Gilbert Dagron evocă aceste dificultăți conceptuale, pune termenul cezaropapism între ghilimele și construiește dosarul istoriografic al acestei false idei, dar inevitabil, compunînd dosarul, a păstrat în dezbaterea științifică tema. Pasul suplimentar care trebuie făcut este să înțelegem de ce anumiți împărați capătă trăsături cezaropapiste mai degrabă decît alții. Și mai ales care erau instrumentele conceptuale cu care operau și cîmpul ideolgic în care acționau?

Pluralitatea de sinonime pentru preoție în limba latină, pontifex, sacerdos, antistes, flamen, din care primele trei au intrat parțial și în limbajul creștin, și în limba greacă (hiereus, hierophantes, hieropoios, hierourgos, hierosyne), dar mai ales faptul că preoția creștină a avut de la început termeni proprii pentru funcțiile sale sacerdotale, episkopos (=supraveghetor), presbyteros (=bătrîn) și kleros (în Septuaginta pentru preoția levitică), au făcut ca magistraturile romane de pontifex să nu fie temei de confuzie cu preoția creștină. Faptul că între atributele imperiale ale împăratului Anastasie mai găsim pontifex inclytus, la care este posibil să fi reacționat Ghelasie, este probabil datorat tocmai acestui lucru. Cele două preoții nu se aflau în același plan. 

1 Justus Henning Böhmer, Jus Parochiale ad fundamenta genuine, I, 2, XXVII-XXVIII, ed. a VI-a, Halle-Magdeburg, 1760, p. 19-20.

2 Albrecht Christian Rotth, Synopsis errorum thomasianorum, Leip­zig, 1699.

3 Robert Murray, Symbols of Church and Kingdom. A Study in Early Syriac Tradition, T&T Clark International, 2004. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons

Mai multe