„Ceea ce este cu neputinţă la oameni...“

Problema egalității dintre bărbat şi femeie în societăţile arhaice nu se pune ontologic. Ea nu constă în termenii comparaţi şi pe care i-am dori puşi în stare de egalitate, ci în însuşi fenomenul egalităţii. Societăţile arhaice se tem de egalitate, întrucît competiţia se declanşează între egali, între indivizi care se pot compara, iar aceasta, de cele mai multe ori, degenerează în violenţă. Astfel, sistemul ierarhic este conceput ca antidot la competiția cu potențial de violenţă. Atîta timp cît sistemul ierarhic este sacru, adică justificat printr-o intervenţie a divinităţii, membrii societăţii îl acceptă ca fiind parte a datului ontologic al fiinţei umane. De aceea, în teorie, nimeni nu încearcă să schimbe locul din ierarhie pe care îl ocupă. Fiecare are ceva de pierdut dacă contestă sistemul ierarhic, bunăvoința divinității.

De aceea o ierarhie este cu atît mai eficientă cu cît este mai detaliată, cu cît există mai multe distincţii fine şi cu cît acestea sînt mai deplin asumate de societate. Într-o astfel de societate, competiţia mimetică, adică dintre egalii comparabili, este exclusă, iar egalitatea este privită ca o ameninţare, ca o abatere de la sistemul ierarhiei sacre.

Sacralizarea ierarhiei este astfel un produs social. De aceea istoricul religiilor îl poate descrie, îi poate descoperi mecanismul de reglare a societății, fără a avea nevo­ie să se exprime asupra conţinutului de adevăr religios. Sistemul func­țio­nează în baza unui mit general acceptat de către respectiva comunitate umană.

Această operație de a distinge între funcția socială a religiei și trăirea spirituală a credinței este asumată deja de mesajul evanghelic privitor la egalitate, descris şi în articolele anterioare, în care ni se atrage atenţia că sistemul social sacralizat prin religie, și anume legea lui Moise la care trimit interlocutorii farisei ai lui Iisus, nu are nimic a face cu cunoașterea spirituală a divinității, aşa cum o prezintă şi o reprezintă Iisus. Soluţia Lui pentru inhibarea violenţei este suprimarea dorinţei mimetice sau, mai exact, depășirea acesteia prin iubire.

De altfel, Iisus mai introduce o distincție între Legea, fără alt element de particularizare, și poruncile sau rînduiala lui Moise. În repetate ocazii, dialoguri cu farisei, saduchei, tînărul bogat, Iisus rezumă și interpretează Legea prin prisma primelor porunci din tablele legii, iubirea faţă de divinitate şi iubirea faţă de aproape: „Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întîia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii“ (Matei 22, 35-40).

În acest sens, este de remarcat că cele cinci porunci din decalog formulate prin negaţie au ca scop să inhibe violenţa şi dorinţa mimetică ca sursă a acesteia, în timp ce primele cinci porunci au funcţie anagogică, de ridicare a sufletului către Dumnezeu.

În măsura în care prima parte a decalogului este împlinită, a doua parte este superfluă. Adică rolul de organizator social al religiei nu intră în discuţie decît dacă relaţia spirituală individuală cu divinitatea nu funcţionează. Numai dacă nu există aspiraţie spirituală este nevoie de reglementare, iniţial confirmată religios.

Astfel, trezirea spirituală duce la eliberarea de sistemul social. Relaţia bărbat-femeie, fie ierarhică, fie de egalitate (juridică, economică, socială), este o componentă a sistemului social. Abia depăşirea spirituală a distincţiei, a raportării mimetice unul la altul, duce la instalarea egalităţii desăvîrşite. Egalitatea evanghelică nu presupune a distribui în mod egal către termenii comparați o resursă, materială sau simbolică, ci a suprima prin iubire comparația.Confirmarea irelevanței spirituale a raporturilor sociale dintre bărbat și femeie o găsim în dialogul lui Iisus cu fariseii din Marcu 12, 19-27: „Învăţătorule, Moise ne-a lăsat scris, că de va muri fratele cuiva şi va lăsa femeia fără copil, să ia fratele său pe femeia lui şi să ridice urmaş fratelui. Şi erau şapte fraţi. Şi cel dintîi şi-a luat femeie, dar, murind, n-a lăsat urmaş. Şi a luat-o pe ea al doilea, şi a murit, nelăsînd urmaş. Tot aşa şi al treilea. Şi au luat-o toţi şapte şi n-au lăsat urmaş. În urma tuturor a murit şi femeia. La înviere, cînd vor învia, a căruia dintre ei va fi femeia? Căci toţi şapte au avut-o de soţie. Şi le-a zis Iisus: Oare nu pentru aceasta rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? Căci, cînd vor învia din morţi, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sînt ca îngerii din ceruri.“

Dar spiritualizarea vieții introduce chiar de dinainte de moarte și a doua înviere irelevanța sau inutilitatea raporturilor sociale. Dacă omul ajunge în trup să trăiască precum în ceruri, atunci nu mai are nevoie să stabilească un mod de raportare reglementat cu partenerul său. Această depășire a stării sociale reiese și din dialogul cu femeia samarineană la fîntîna lui Iacob, atunci cînd Iisus o trimite provocator la bărbatul său pentru a înțelege dimensiunea spirituală a dialogului, iar femeia însăși renunță la această referință. Hristos atunci îi admite observația, nu fiindcă raportul cu bărbatul ei era inacceptabil social, ci fiindcă era irelevant spiritual. Vocația ei spirituală este autonomă, mîntuirea ei nu depinde de bărbatul/bărbații (Ii­sus dez­văluie interlocutoarei că știe că au fost cinci) pe care i-a a­vut. Trezirea ei spirituală o face să în­țe­lea­gă că dezordinea sentimentală și sexuală din viața ei poate fi un handicap în înțelegerea statutului ei ontologic, deși este acceptată social. Femeia samarineană iluminată spiritual – tradiția hagiografică a reținut-o drept sfînta Fotinia – devine apostol și evanghelist pentru satul ei, iar Samaria o ia înaintea Iudeii și Galileei. Ajunsă la gradul superior al trăirii spirituale, femeia samarineană se eliberează de condiționările sociale și se reașază în egalitatea ontologică a ansamblului ființelor umane. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.