Ce urmează?

O editură dragă mie lansa cu cîtva timp în urmă colecţia numită "Intelectualii Bisericii"... Iată subiectul la care-mi propun să revin. Dacă o asemenea categorie e reală, nu se produce o ruptură între libertatea personalităţii intelectuale şi apartenenţa militantă, exclusivă, la o anumită comunitate confesională? Desigur, mai ales dacă reducem intelectualul la acea figură care alimentează deopotrivă pretenţia de a "călăuzi" masele şi iluzia antropocentrică specifică modernităţii. E normal ca postmodernitatea să fi destituit un asemenea tip social: de la Rousseau pînă la Lenin, el a comis suficiente dezastre pentru a ieşi, în sfîrşit, la pensie. Fiind România o ţară de mijloc - nici modernă, nici postmodernă -, intelectualul autohton îşi conservă oarecum prestigiul tradiţional. Dincolo de gălăgia dezbaterii "libere" (forumuri, bloguri, bodegi), păstrăm încă sentimentul că gîndirea poate fi exemplară, că avem nevoie de oameni pe care să-i admirăm sincer. Şi că vacarmul din jur trebuie străpuns prin claritatea expresiei, pertinenţa judecăţilor asumate sau coerenţa gesturilor civice. Susţin de altfel că duşmanii generici ai lumii intelectuale s-au pripit să-i anunţe dispariţia. Cunosc destule ţări europene unde mari intelectuali continuă să facă agenda publică, deşi societăţile lor au intrat în etapa postindustrială, definită prin dematerializarea economiei şi babilonia "organizată" a revoluţiei multimedia. OK, intelectualul cu pretenţii mesianice - marele ghid infailibil - cunoaşte un declin iremediabil. Nu pot decît să mă bucur! Asta nu înseamnă că indivizii de talent făţiş, cugetătorii de vocaţie, profesioniştii scrisului implicat au coborît în mormînt deodată cu Jean-Paul Sartre & comp. Şi nu e vorba despre simpla lor adaptare mimetică la exigenţele altei epoci, ci de faptul că prezentul însuşi, cu bunele şi relele sale, este rezultatul unor viziuni critice de sorginte intelectuală... Fireşte că actuala relaţie intelectuali-Biserică nu mai e ce a fost în anii ’30 şi poate că nici ce a devenit în anii de tranziţie postcomunistă nu va mai fi. Patriarhul Teoctist nu era un "cărturar", în sensul consacrat pe vremea distantului Justin Moisescu. Asta l-a ajutat să cultive o relaţie senină şi solidară cu (aproape toţi) laicii luminaţi din propria Biserică. Monah convins de forţa Cuvîntului, fostul arhipăstor vedea în aceştia o rezervă strategică de apologetică alternativă. Uneori, discursurile de amvon şi catedră teologică nu sînt perfect credibile, tocmai pentru că exprimă, instituţional, un punct de vedere neapărat apologetic... Bătrînul patriarh ştia că "intelectualii Bisericii", aşa păcătoşi cum vor fi fiind (căci nu e om care să fie viu şi să nu greşească), se pot dovedi, la o adică, mai convingători decît reprezentanţii clerului. Avea profundă dreptate: slujitorul altarului, de la altar se şi hrăneşte, pe cînd laicul care scrie pe teme religioase o face din implicare dezinteresată, din dubiu adesea tragic, dar mai ales din nevoia de a împărtăşi, în perfectă gratuitate, roadele căutărilor sale. Nu vreau să spun că preotul e inautentic sau că discursul său e instrumentalizat. Există patos intelectual în numeroşi sacerdoţi eminenţi, ortodocşi sau nu. Insist doar pe truismul că "nemulţumirea" intelectuală e cea mai persuasivă metodă de a mişca profetic ideile, de a extrage direcţii novatoare, de a împrospăta provocarea "luptei cu îngerul"... Spre lauda sa, fostul Întîistătător al BOR a ştiut să cultive mai curînd pogorămîntul părintesc decît anatema. Eu şi alţii ca mine i-am reproşat, adesea, multe. S-a necăjit deseori, făcîndu-ne să regretăm că l-am rănit, în pofida argumentelor şi a bunelor noastre intenţii. Dar nu s-a înfuriat. Nu a declarat pe nimeni eretic. Nu s-a apucat să încadreze, să eticheteze, să blesteme. De la înălţimea unei ţinute duhovniceşti pe care nici prietenii, nici adversarii săi nu au preţuit-o corect, patriarhul Teoctist ştia, pur şi simplu, să iubească şi să ierte, aşa cum ne învaţă Mîntuitorul Iisus Hristos. Să vedem ce urmează.