Ce suport spiritual în modernitatea tîrzie?

Poate oferi modernitatea tîrzie – în trăsăturile ei specifice – vreun suport pentru a-ţi trăi angajarea religioasă, căutarea spirituală? Nu s-a construit ea tocmai pe restrîngerea la secol, pe „ieşirea din religie“ (cf. Marcel Gau-chet)? Nu se defineşte ea prin renunţarea la religie drept cadru de civilizaţie, cheie de interpretare a lumii, organizare a societăţii, vector al destinului uman? Mai poate oferi spectacolul public al modernităţii tîrzii altceva decît „negativitate“, absenţă de sens vertical, instalare în teritoriul perisabilului?

Sigur că omul credincios îşi poate trăi astăzi fără oprelişte convingerile religioase, poate chiar mai confortabil, mai liber, mai inventiv, cîteodată, decît în trecut. Dar societăţile tîrziu moderne nu se mai construiesc în funcţie de un arhetip ceresc, cadrele vieţii comunitare nu se mai referă la divin.

Gînditorii care, în vremea noastră, lucrează într-un orizont religios îşi însoţesc adesea cercetarea, viziunea, mesajul cu aceste consideraţii. Mai toţi au conştiinţa că lucrează într-un cadru mental şi civilizaţional potrivnic materiei tratate; reflecţia lor porneşte îndeobşte tocmai de la „sărăcia“, insuficienţa unei lumi în care fundamentele spirituale au pălit, au fost înlocuite de miturile unui umanism laic sau, mai grav, au fost deviate, contrafăcute de ideologii totalitare, de „religii seculare“ (cf. Raymond Aron). Faţă de mileniile lumilor tradiţionale, organizate de principii transcendente, omul societăţilor tîrziu moderne le apare drept o tulburătoare excepţie. El pare să fie într-o situaţie proastă, în criză de mijloace, de suport pentru a se orienta spre transcendent.

Mai există oare loc pentru căutarea unor posibile avantaje spiri-tuale, proprii acestei „vîrste tîrzii“?

Astăzi problema capătă un neaşteptat relief. Ea nu se leagă doar de situarea individului religios, de efortul lui de a-şi trăi credinţa. A devenit mai acută şi mai generală. În mijlocul societăţilor occidentale apare astăzi conflictul între laicitate, care dă substanţa vieţii publice europene, şi un tradiţionalism crispat, adesea insurgent. Apare confruntarea între mentalul occidental, pentru care religiosul ţine mai ales de sfera privată, şi concepţia unor grupuri care trăiesc potrivit cadrelor unei societăţi organizate religios. Integrismul islamist, cu izbucnirile lui de terorism, constituie reacţia violentă a unei mişcări religioase care se simte străină, ofensată, ameninţată de ordinea liberală şi laică a Occidentului unde e găzduită. E un conflict care, în Franţa, are, de pildă, un tăiş neliniştitor. Pe de o parte, acolo laicitatea e „tare“. Potrivit lui Marcel Gauchet, „Dumnezeu este «separatul», el nu se amestecă în treburile politice ale oamenilor“. Şi nu se mai amestecă nici în treburile publice, în cultura, educaţia, memoria oamenilor. Pe de altă parte, Franţa cuprinde importante grupuri de musulmani care îşi trăiesc identitatea religioasă în mod polemic faţă de ethos-ul occidental. O mentalitate care pune preţ pe diversitate şi pe libertatea individului se ciocneşte de o mentalitate care pune preţ pe omogenitatea grupului, normată şi organizată religios. Ce soluţii, ce speranţe pentru ca aceste două tipuri de mentalitate să ajungă la un compromis, la viaţă laolaltă? Iată problema din centrul multor dezbateri franceze.

În volumul Situation de la France (Desclée de Brouwer, 2015), Pierre Manent vorbeşte despre „limitele laicităţii“ consacrate, înţeleasă ca „dispozitiv politic şi social care ar permite punerea între paranteze a religiei, reducerea ei la opinie individuală, chiar la o ciudăţenie fără interes pentru chestiunea politică şi nici măcar pentru cea socială“. O atare concepţie a laicităţii i se pare contraproductivă pentru compoziţia, mutaţiile, tensiunile Europei de astăzi. După apariţia cărţii, Pierre Manent a fost întrebat, în cadrul unor emisiuni şi interviuri, ce rol ar putea avea catolicismul şi islamul în viaţa publică franceză.

Ce aşteaptă Pierre Manent de la catolici? Să se manifeste public mai puţin timid, să influenţeze mentalul comunitar şi mediul politic pentru a lărgi înţelesul laicităţii, pentru a o transforma într-o laicitate ospitalieră faţă de religie, interesată de reperele etice, culturale, spirituale date de religios. Aşteaptă ca ei să facă prezentă în conştiinţa publică „marca creştină“ a Franţei şi a continentului european. „Trebuie ca francezii de credinţă musulmană să fie găzduiţi în cadrul prieteniei civice a unui corp politic şi social care îşi recunoaşte şi îşi conservă marca proprie, specific catolică“ (dezbatere în L’Homme nouveau, 21.11.2016).

Ce aşteaptă Pierre Manent de la musulmani? „Să accepte să facă parte dintr-o comunitate care e de marcă creştină, unde evreii au jucat un rol important, unde religia nu comandă statului şi unde statul nu comandă religiei.“ Ce cere el musulmanilor pentru ca viaţa laolaltă să fie posibilă? „Să facă parte dintr-o comunitate mai largă care nu este, nu vrea să fie şi nu va fi musulmană“ (cf. Ichtus, 13.01.2018). Ceea ce înseamnă, mai concret, ca ei să accepte convertirea unor musulmani la creştinism, care e solul religios european, să adere la principiul libertăţii de conştiinţă, să îngăduie libertatea crititică şi de gîndire în privinţa religiei lor, adică să participe, în fond, la viaţa unei comunităţi europene.

Aşteptări utopice sau cu rezolvare în durata lungă? Oricum ar fi, Pierre Manent pledează pentru un proiect socio-politic cu două dimensiuni:

a) o laicitate care recunoaşte valoarea publică a religiei;

b) un mental religios care recunoaşte public valoarea diversităţii credinţelor.

Or, o conştiinţă religioasă care ar accepta proiectul nu ar mai avea, evident, drept ţel o societate omogenă, normată de propria religie. Nu ar mai aspira să se instaleze ca „teocraţie“. De aici ar decurge o situare a religiei/religiilor în distincţie faţă de socio-politic, participînd la el, dar păstrînd totodată conştiinţa alterităţii transcendente care le convoacă pe toate.

Pierre Manent nu e singurul care pledează pentru un atare proiect. Alţi gînditori religioşi sau laici au un discurs asemănător care începe să pătrundă în modul de gîndire european. Iată, probabil, noutatea specifică modernităţii tîrzii: valoarea acordată diversităţii, inclusiv religioase, pe de o parte; conştiinţa unui transcendent ce nu poate fi monopolizat de nici o credinţă, pe de altă parte.

De altfel, religioşi sau nu, trăim cotidian după modelul diversităţii. Avem cotidian experienţa alterităţii. În măsura în care respectăm democraţia liberală, trăim într-un model de societate netotalizantă. Experimentăm obligaţia de a da loc celuilalt, de a conlucra cu el, de a nu ne institui ca centru iluzoriu al realului. Atmosfera iliberală care ameninţă ţările central- şi est-europene pune şi mai mult în evidenţă preţul acestui principiu al diversităţii comunicante.

Din punct de vedere spiritual, prezenţa de neresorbit a celui diferit de noi poate deveni simbolul – imediat prezent şi experimentabil – al Celui de dincolo de noi. Ne poate da materia unui exerciţiu pentru a admite, pentru a gîndi, pentru a tatona sfera unui Altul radical. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Marcel Gauchet, wikimedia commons