Ce (mai) este o capelă?

27 februarie 2013   DIN POLUL PLUS

Frunzăresc multe site-uri de arhitectură, pregătindu-mi cursurile. Mai nou, chiar Facebook mă obligă să mă ţin la curent; nu am nici o scuză dacă n-o fac. Din vreme în vreme găsesc, aşadar – sau mi se semnalează –, proiecte de lăcaşuri de cult demne de atenţie. De data aceasta, ce mi s-a semnalat nu e o biserică. Nu e nici măcar o capelă. Nu este „decît“ un loc de meditaţie.

Autorul proiectului (probabil) ne comunică următoarele: „Cînd auzim cuvîntul «capelă», ne imaginăm o structură grandioasă, înalt-stilizată, încărcată cu un simbolism dens. Capela Sfîntului Francisc este lesne considerată antiteza acestui design ubicuu. Redusă doar la componentele structurale, această capelă mică, din beton, este vidată de simbolism şi de suprastilizarea care distrage atenţia, făcînd-o în chip esenţial doar o cameră pentru contemplaţie. Terminînd reflecţiile lor, vizitatorii pot bate clopotul (cel mai complex element al camerei) pentru a-şi concluziona experienţa.“ (http://www.yankodesign.com/2012/11/16/chapel-of-simplicity/#fMuu2Q2gvY5CybSR.99)

Deocamdată, să ne oprim asupra acestor cuvinte, de la care porneşte conceptul întregului proiect. Nu este adevărat că, atunci cînd auzim cuvîntul „capelă“, avem dinaintea ochilor un obiect monumental şi/sau supradecorat. Din contră: capela este, inclusiv dimensional, o biserică mai mică. Ea serveşte fie într-o mînăstire – ca paraclis, slujbelor cotidiene – păstrînd cumva caracterul ceremonial al bisericii celei mari, fie este adosată unui palat (capela Palatului Patriarhiei, de la Bucureşti, de pildă) sau unei instituţii publice (mai nou, de pildă, aeroporturilor, şi despre asta vom vorbi separat, altă dată). Dar capela are toată alcătuirea lăcaşului, pars pro toto, şi, ca orice biserică, indiferent de dimensiune, este o imagine a lumii. Dar a lumii celeilalte.

A spune că ai golit o capelă de simbolism şi de supradecorarea care distrage atenţia, lăsînd-o doar drept cameră de contemplaţie înseamnă a nu înţelege, ca orice modernist, că nu există, pe de o parte, ceva esenţial, de neevitat (în afara posibilităţii de a săvîrşi hierofamia euharistică) şi, pe de altă parte, ceva superfluu într-un lăcaş de cult. Cu alte cuvinte, ni se spune că esenţială – într-un lăcaş creştin – este propria meditaţie, propria rugăciune, iar celelalte lucruri sînt un surplus, dacă nu de-a dreptul un exces, la care degrabă trebuie renunţat. Or, nimic mai fals. O biserică – pentru că doar la ea ne referim aici – înseamnă mult mai multe lucruri coprezente, deodată şi întreolaltă.

Biserica este, aşadar, o entitate straniu-familiară, împlîntată în miezul comunităţii. Lăcaş al unei religii universale şi pretext de articulare a celei mai elementare unităţi de vecinătate social-viabilă (parohia), biserica este: 1) spaţiu sacru, „container“ al alterităţii radicale, sau, în limbaj teologic, „templu al Duhului Sfînt“ şi Casă a Numelui Domnului; 2) icoană (tridimensională) a Sfintei Treimi; 3) din fundalul care le conţine, le expune şi le ierarhizează spaţial, ea însăşi este cutie de rezonanţă a semnificaţiei icoanelor care, plasate într-o ierarhie reciprocă a reprezentărilor, fac vizibilă povestea fondatoare a creştinismului; 4) suport-matrice al simbolurilor contrapunctice care marchează iconomia divină (Cortul, Peştera Naşterii, Crucea, Mormîntul); 5) este, în acelaşi timp, spaţiu public (interfaţa între exterioritatea pieţei sau a grădinii şi interioritatea liturgică a adunării credincioşilor), poate cel mai public spaţiu cu putinţă; 6) loc privat, intim chiar, prin excelenţă, cînd cele ale lumii se şterg şi doar intercesiunea rămîne să lucreze; scopul mîntuirii este acela de a deveni casnici ai lui Dumnezeu; 7) topos privilegiat al psihodramei colective şi individuale, intensificator al emoţiei religioase; 8) loc al înscenării/celebrării/reiterării prin ritual a faptelor şi personajelor din istoria biblică şi din istoria Bisericii (pelerinaj hagiografic); 9) loc arhival, care ţine minte – pentru noi, în locul nostru sau chiar împotriva noastră – şi unde rememorăm, prin Crez şi mărturisire, originea şi destinul lumii văzute şi nevăzute; locul unde sîntem, de asemenea, ţinuţi minte/amintiţi – prin pomenire. Or, toate acestea fiind coprezente, cum poţi alege, dintre toate, doar meditaţia, ca fiind esenţială? Dacă există, totuşi, vreo ierarhie a funcţiilor spaţiului religios creştin, prima dintre ele este aceea de loc al săvîrşirii Euharistiei.

Biserica este toate acestea la un loc şi încă multe altele; pentru arhitect, spaţiul eclezial reprezintă alfa şi omega topologiei sacre; mai mult chiar: ea este tipologia cea mai dificilă a arhitecturii. Nu este uşor nici să proiectezi, nici să utilizezi un lăcaş de cult creştin, necum să mai pui şi problema rescrierii protocoalelor şi canoanelor prin care el prinde trup şi, utilizat fiind, suflet.

Or, ce ne spune arhitectul acestui loc? Că putem, de pildă, să lăsăm spaţiul, dar să scoatem erminia: icoanele. Au spus asta deja luteranii şi, după ei, toţi protestanţii! Că putem să lăsăm locul de întîlnire, dar să evacuăm misterul. Acesta e rezultatul aggiornamento-ului de după Vatican II, sever criticat acum, chiar de catolici! Poate, chiar, să lăsăm naosul, dar scoatem altarul de tot, căci, dacă e meditaţie proprie, la cel bun mediatorul şi intercesorii, adică preotul şi sfinţii? Mai aflăm că prezenţa sunetului de clopot este opţională şi finală (bat eu clopotul cînd am terminat de meditat). Or, nu. Clopotul bate în momente precise ale ritualului şi, oricum, în cele mai înalte (legate de preschimbarea pîinii şi a vinului în trup şi sînge hristice), nu (doar) la finalul liturghiei.

În ceea ce priveşte arhitectura propriu-zisă a locului, cădem iar pe un discurs modernist hardcore. În procesul de eliminare a ceea ce nu este de folos, arhitectul ne previne că a păstrat esenţa, şi esenţa, pentru el ca şi pentru maeştrii săi de-acum o sută de ani, sînt elementele portante. Esenţa arhitecturii este, pentru modernişti, structura. Simbolismul e futil, iar suprastilizarea – apăsătoare, redundantă. Omul e dintre cei ce au citit ca atare (şi doar atît) manifestul lui Loos, care anunţa păcate capitale ale ornamenticii. Or, într-un lăcaş de cult, simbolica spaţiului, care este una condusă de lumină, controlează şi modul în care părţile clădirii plutesc (vizual, ca la Sfînta Sofia, constantinopolitana cupolă), se înalţă sau pogoară – căci greutatea nu este întotdeauna o povară, sau nu neapărat una apăsătoare...

Ni se mai spune că acest clopot este elementul cel mai complex al ansamblului, cu subtextul că restul se supune paradigmei simplităţii. Faptul că e o capelă închinată Sfîntului Francisc – probabil de Assisi – explică o parte din poverismul construcţiei. Este adevărat că Sfîntul Francisc invită, în predania sa, la frugalitate şi la o expresivitate naturală. Nimic dincolo de frumuseţea creaţiei înseşi nu poate împodobi mai bine un lăcaş de cult. Fratele soare şi sora lună ne trimit lumina, cu care se poate sculpta în neant. Lemnul, viu şi după tăiere, aminteşte de răstignire şi de înviere mai mult decît orice piatră preţioasă. O va spune, secole mai tîrziu, puristul Martin Luther însuşi: „Dacă e să fim sinceri, în adevărata natură a lucrurilor, orice arbore verde e mult mai glorios decît dac-ar fi fost făcut din aur sau argint.“ Piatra: pe ea s-a fundat biserica, ea e piatra de colţ sau cheia de boltă, adică stă pentru Iisus însuşi. Pînă şi chirpicii ne amintesc despre robia evreilor în Egipt, căci asta erau ei ţinuţi să facă. Dar betonul – el ce ne aminteşte din iconomia mîntuirii? Mi se va răspunde că nu a avut şansa contemporaneităţii cu naşterea creştinismului. Dar acest lucru este valabil doar pentru betonul Portland, altfel, cel roman exista mult de dinainte...

Iar accentul pus pe simplitate ca virtute – de asemenea una dintre mantrele modernismului, care ne pune să credem în paradoxul puţinătăţii ca multitudine camuflată (less is more) – nu mai este deloc, dar deloc la zi. Complexitatea a devenit paradigma înţelegerii acestei lumi, iar a ne sustrage acesteia apare acum ca fiind de neînţeles. O biserică nu este un loc simplu. O biserică este o imagine a suprasaturării cu sens a lumii de dincolo, pentru care stă ca semn. Nu fenomene saturate descrie J.L. Marillon prin conceptul de sacru? Există un preaplin în sacru, un exces (din punctul de vedere al logicii mundane) pe care simplitatea nu le poate cuprinde sub nici o formă de expresie, alta decît apofatismul. Or, strat peste strat, semnificaţie sub semnificaţie, un lăcaş de cult nu poate fi epuizat în interpretările sale, căci ceea ce nu se depliază în interpretare rezistă spre a fi întîmpinat prin intuiţia credinţei. Din ce în ce mai mult, inclusiv arhitecţii întîmpină tema arhitecturii religioase (şi) din perspectiva arhitecturii adumbrite de complexitate. Dau aici un exemplu, cel al bisericii presbiteriene proiectate de Greg Lynn (http://glform.com/buildings/korean-presbyterian-church-of-new-york), dar, evident, nu e singurul evocabil. E adevărat, deocamdată, în ciuda eforturilor unor colegi mai tineri – precum arhitectul Nicolae Tulban şi alţi cîţiva –, nu ştiu să existe multe astfel de echivalenţe pe spaţiul ortodox.

Cele de mai sus nu sînt în primul rînd o critică adusă obiectului de arhitectură prezentat pe site-ul citat la început, ci, mai degrabă, a prezentării făcute acestuia, care ne arată că teologia spaţiului sacru este o meserie aparte de arhitectură. Că nici capela nu este remarcabilă, asta ţine strict de critica de arhitectură propriu-zisă...

Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Mai multe