Ce mai este astăzi
o viață creștină

De la discursuri politice la cărți, articole și postări pe Facebook, creștinismul a ajuns un cuvînt în gura tuturor. Este văzut ca soluție de salvare a lumii sau ca frînă reacționară în calea progresului nelimitat al deșănțării. Este un dat istoric vechi de două mii de ani sau un ideal imprecis al viitorului, o origine a ființei noastre culturale sau o tehnică de a căpăta liniștea în zarva cotidiană actuală. În oricare dintre aceste cazuri, creștinismul este o prezență puternică și o piatră de hotar într-o societate, împărțind lumea în două: cei care sînt (sau cred că sînt) creștini și ceilalți, care se definesc, într-o schemă ideologică implacabilă și plictisitoare, ca anticreștini.

Radicalitatea opoziției este în-so-țită însă mai mereu de imprecizia distincției termenilor care o construiesc. Ce înseamnă a fi creștin? Care sînt condițiile pentru a vorbi, în această lume, despre o viață creștină? Dar despre una care nu este astfel? Evanghelistul Ioan dă un răspuns enigmatic, anticipînd cumva întrebarea: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sînteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte“ (Ioan 15, 19). Hristos le spune așadar ucenicilor că ei au fost aleși din lume, dar nu aparțin ei. Chemîndu-i de pe malurile apelor unde pescuiau sau din cetățile unde locuiau, îi smulge de fapt din condiția lumească în care se aflau. Îi face prieteni ai Săi. Dar cum poate fi înțeles acest cutremurător botez? Cum mai trăiește creștinul în mijlocul oamenilor, odată ce și-a văzut marginile micii lui vieți inundate de albastrul răcoros al cerului? Cum mai poate locui în lume, știind că nu-i mai aparține?

Multe răspunsuri pot fi enumerate. Aleg aici doar două, dintre cele care vizează un context politic și cultural. Ele sînt importante, întrucît pot aduce o oarecare limpezime în felul în care în spațiul public este vorba cel mai adesea despre creștinism: nu ca despre un adevăr lăuntric al persoanei, ci ca despre numele dat unei comunități, unui fel de a fi în lume, alături de alte feluri „concurente“ de a fi. 

Un răspuns (celebru și îndelung discutat) este cela al „opțiunii Benedict“ despre care vorbește Rod Dreher în cartea sa din 2017. Premisa de la care pleacă autorul este aceea că ne aflăm în mijlocul unui război cultural. Creștinismul are de înfruntat secularismul violent al lumii și trebuie să se apere. Pe un ton hotărît este anunțată mobilizarea și este indicată și soluția, aceea de a găsi „soluții comunitare inventive, care să ne ajute să ne păstrăm credința și valorile într-o lume tot mai ostilă acestor valori“ (trad. rom., 2021, p. 10). Prin urmare, calea propusă de Dreher este clădirea unor comunități alternative, de creștini „deciși“ să trăiască după reguli tradiționale și valori evanghelice, precum se întîmpla, la începuturile creștinătății, în mînăstirile benedictine. Problematică în carte este însă tocmai trecerea de la ethos-ul monastic al primelor secole creștine la un „gen de politică creștină“, unul care să actualizeze acest ethos. Nu știu dacă Sfîntul Benedict însuși s-ar fi gîndit la o „politică antipolitică“ de felul celei propuse de Rod Dreher. Sau dacă Václav Havel ar fi fost de acord cu traseul invers, de la o astfel de politică (despre care el vorbise deja) la vechiul model monahal. Logica lumii, ideologică în adîncul ei, se păstrează în cartea lui Dreher: creștinul se definește acum plecînd tocmai de la cei care îl alungă din cetate: este un anti-anticreștin, ajungînd să se bucure tocmai de exilul în care se află. Strategia autorului doar mută comunitatea creștină în afara zidurilor, păstrîndu-i aparența unei lumi alternative, cu idealuri educaționale proprii și „postiri digitale“. Dar, astfel, radicalitatea pericopei ioaneice este doar mimată. Soluția propusă nu produce decît o repliere, o ieșire din lume doar în scopul constituirii unei alte lumi, renunțînd doar la temeliile politice clasice.

Un al doilea răspuns poate fi regăsit la Christoph Theobald. Într-un text din 2007 („Lire les signes du temps“), teologul francez pleacă de la o observație asemănătoare cu premisa primei „opțiuni“: „Devenind, în regiunile noastre, mai degrabă o minoritate îmbătrînită, Biserica este înclinată să se retragă în propriul său spațiu comunitar și este tentată să deznădăjduiască în privința capacității sale de a influența marile mize ale societății“ (trad. rom., 2023, p. 50). Soluția vine însă de la un document al Conciliului Vatican II, Constituția Gaudium et Spes. Ea începe printr-un act hermeneutic fondator, acela de „a citi semnele timpului“. Evanghelia are un sens plural și mereu înnoit, articulat pe măsura ascultătorului și a epocii sale. Creștinul nu este așadar închis într-o lume a lui, veche și neschimbătoare, ci este, dimpotrivă, deschis, mărturisitor și viu. În mod esențial, se află în căutarea unui interlocutor, căruia să îi vestească bucuria. Condiția dialogului căutat este ca ambii participanți să dispună de o deschidere interioară pe care Theo-bald o numește „încredere“, „în forma unui curaj de a gîndi un viitor“ (p. 57). Această deschidere către viață care se petrece doar prin în-tîlnirea cu celălalt este „semnul mesianic“ prin excelență și condiția de posibilitate a situării creștine în lume. Conciliul Vatican II sau dialogul formidabil dintre Jürgen Habermas și Cardinalul Ratzinger care a avut loc în 2004 la München dau mărturie despre deschiderea esențială a creștinismului către celălalt, petrecută în orizontul acestei încrederi: „Sarcina creștinilor este de a trăi zilnic această comunicare, știind că ea va rămîne străbătută de diferența insurmontabilă de perspective ale fiecărui partener“ (p. 66). 

Într-un alt text din 2008, Christoph Theobald ajunge să definească creștinismul ca stil. Conform acestei sugestii, mai presus de doctrină sau regulă stă o dispoziție generală care orientează pe creștin în raport cu viața în ansamblul ei. Ea decurge de fapt din modul christic de a fi, așa cum ni-l relatează Scriptura: o infinită „ospitalitate zilnică“ față de ceilalți, identică cutremurătoarei Sale kenoze. Golirea de sine prin iubirea nelimitată, fără rest față de cei din fața sa și, mai mult, modul brusc, imposibil de anticipat în care ea se produce anunță prezența Mîntuitorului în Evanghelii. Creștinul trăiește în orizontul luminos al acestei prezențe și încearcă, prin viața sa zilnică, să imite, la infinit, pe Învățătorul său. Astfel ia naștere stilul creștin, ca viață ce este orientată vectorial de modelul ei intangibil. Ospitalitatea christică se transformă, în viața omului, în deschidere față de celălalt, bucurie a convivialității și, la capătul tuturor, în iubire. 

Pericopa ioaneică poate fi acum înțeleasă, probabil, doar dinamic. Creștinul locuiește în lume, dar nu îi aparține, pentru că existența sa are un caracter adînc evenimențial. Ea se întîmplă, nu este. Mai mult, se înnoiește permanent prin întîlnirea cu celălalt. Zidurile nu îi sînt proprii decît în măsura în care, după o sugestie a lui Theobald, acestea susțin o poartă prin care se intră și se iese.       

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.