Ce mai e cu infernul?
Pare ciudat. Potrivit cercetărilor din ultimele decenii, o mulţime de oameni cred în Dumnezeu fără să mai dea crezare existenţei diavolului. Infernul a cam dispărut din conştiinţa credincioşilor. Simetria răsplăţilor şi a pedepselor dintr-o altă viaţă, sub care stătea fiecare clipă a vieţii de aici în epocile tradiţionale, nu mai are cine ştie ce relevanţă.
Dar poate că nu e chiar aşa ciudat. În modelul de lume al modernităţii tîrzii, nici diavolul, nici infernul nu mai „au loc“. E adevărat că ei rămîn materia unui capitol gras de cultură europeană şi universală. De la întunecatul regat al ispititorului, din învăţătura Bisericii, la pitorescul lui neliniştitor sau umoristic, în folclorul religios, de la speculaţiile filozofice şi mistice asupra polului minus al lumii pînă la chipurile pe care arta şi literatura creştină li le au dat timp de secole, ei constituie o temă abundentă de studiu. Cît despre ei ca realităţi obiective, modernitatea tîrzie ridică din umeri, nu le mai face credit. De ce?
Probabil fiindcă nu mai trăim într-un model de lume ierarhic, cu stări calitativ diferite de fiinţă. Nici chiar oamenii religioşi nu se mai simt în genere acasă într-un univers care înşiră pe verticala sa văzutele şi nevăzutele, stările inferioare, lumea oamenilor, stările superioare de fiinţă, dominate de polul transcendenţei divine. Trăim într un domeniu definit preponderent, în exterior, prin istorie şi social, restrîns la psiho-fizic în ce priveşte individul.
Apoi infernul şi diavolul tradiţional nu mai au credit fiindcă au stat prea mult pe scena creştină. Unul a înşelat, a ispitit peste măsură, celălalt a înfricoşat pînă la teroare, plictis şi comedie neagră. Secole la rînd, chiar pînă în secolul XX, Bisericile au făcut abuz de „pastorala fricii“ (cf. Jean Delumeau, Păcatul şi frica), au perfecţionat teologia infernului, au ilustrat din belşug chinurile iadului şi veşnicia lor. Era discursul lor doar unul întunecat, obsesiv, aproape sadic? Sau doar unul sclerozat, care vehicula o tematică validă (responsabilitatea spirituală a persoanei), dar a cărei formulare ajunsese defazată faţă de mentalitatea modernă? Oricum ar fi, Jean Delumeau, în Frica în Occident, ca şi Georges Minois în Istoria infernurilor, citează cuvintele doamnei Roland, indignată de chipul unui Dumnezeu terorizant. „Ideea că atîtea fiinţe nevinovate, oameni ce au trăit cu cinste, atîtea popoare civilizate [din afara Bisericii catolice] au fost date pradă flăcărilor nemiloase… Ce fiinţă grosolană şi brutală am făcut din divinitate!“, scrie ea la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. În secolul XX, Nikolai Berdiaev, filozof creştin al libertăţii metafizice, se revoltă tumultuos împotriva religiei de tip retributiv şi penal, care ofensează şi libertatea omului, şi anvergura transcendentă a lui Dumnezeu.
De altfel, de pe la mijlocul secolului XX, chiar Bisericile şi-au nuanţat limbajul. În trecut, ele susţineau că mîntuirea nu e posibilă decît pentru credincioşii riguroşi, pe cînd restul umanităţii era pîndită de focul veşnic al iadului sau de cel, purificator, al purgatoriului. Abia de mai puţin de un secol, Bisericile au recuperat distanţa care se căscase între doctrina fricii de pedeapsa veşnică şi mentalitatea modernă. Cea din urmă se mişcă între indiferenţă faţă de religios şi sensibilitate faţă de un Dumnezeu generos, universal activ şi salvator, nu unul exclusivist, răzbunător. Astăzi, Bisericile insistă asupra bunătăţii lui Dumnezeu, asupra atotprezenţei sale iubitoare, evidente sau ascunse. Iadul şi-a pierdut recuzita spectaculoasă, ba chiar relieful. „Ne-au împuiat capul cu poveşti despre infern, purgatoriu şi altele de felul ăsta“, spunea prin 1980 o vînzătoare pensionară din Bretania. „Acum nu se mai vorbeşte de aşa ceva. Probabil că toate astea au dispărut“ (cf. G. Minois).
Aşadar infernul nu ar mai fi credibil. Totuşi el nu se lasă uşor dat afară din scenă. Are, în secolele XX şi XXI, o mulţime de concurenţi proaspeţi. Georges Minois îşi sfîrşeşte studiul cu un capitol intitulat „Secolul infernurilor“: la plural, cum stă bine modernităţii tîrzii. Infernuri terestre, actuale, nu proiectate într-o altă lume şi o altă viaţă. Infernuri pe care omul le creează, le îndură, le aplică celorlalţi.
Sînt, mai ales, infernurile colective, îndurate de comunităţi largi. Pe de o parte, totalitarismele atee, utopii puse silnic în operă, care uniformizează pînă la ştergere şi masificare individul. Acestea măcar nu şi-l anexează pe Dumnezeu. I se substituie polemic. Extremismul terorist islamic, în schimb, pune sub emblema domniei divine tortura, violul, genocidul. Fie că e vorba despre musulmanii de alte tradiţii, de creştinii din Orient sau de occidentali, cei diferiţi religios faţă de „califatul Daech“ trebuiau să piară ori să i se supună. „Paradisul“ amenajat de totalitarismele atee ori religioase se dovedeşte a fi exact contrariul lui.
Ambele tipuri de totalitarism pretind să realizeze o perfecţiune socială şi istorică. Ambele pretind să instaureze o lume uniformă, condusă discreţionar de un unic centru. Ambele desfiinţează prin violenţă diversitatea convingerilor şi libertatea persoanei. În mîinile lor se produce teribila metamorfoză: sub ochii noştri în ce priveşte extremismul islamic, pe spinarea noastră, a europenilor, în ce priveşte totalitarismele secolului XX. Iată dovada, experimentată, că perfecţiunea căutată în istorie conduce la oroare, că perfecţiunea colectivă e o schimonositoare utopie. Nu aminteşte, prin contrast, lecţia teribilă a totalitarismelor că nu colectivul socio-istoric, ci persoana umană e subiectul oricărui efort spre perfecţiune? Că persoana şi actele ei se judecă – din perspectivă spirituală – pe o axă care o leagă, în fiecare clipă, nu de un „capăt al istoriei“, ci de Polul realului?
După mine, democraţia liberală e un destul de bun suport social pentru trăirea credinţei, pentru tematizarea ei. Democraţia liberală refuză să se conceapă drept societate perfectă sau în drum spre o perfecţiune colectivă. Se întemeiază pe recunoaşterea continuei sale amendabilităţi, la care diversitatea indivizilor şi a grupurilor trebuie să contribuie. Îşi recunoaşte fragilitatea, necesitatea de a fi menţinută, dobîndită prin dialog, negociere, acord. Pe de o parte, ea pune astfel în valoare persoana, cu libertatea ei de conştiinţă, convingeri, exprimare. Pe de altă parte, interzice sacralizarea socialului şi a istoriei, menţine distanţa între imanent şi transcendent. Chiar dacă neintenţionat, ea poate sugera astfel o realitate și un sens care o depăşesc.
Într-un moment cînd, în România, democraţia liberală îşi trăgea sufletul după o perioadă foarte proastă, Papa Francisc a formulat un sens deopotrivă social şi spiritual. „Împreună“ a fost mesajul său, ceea ce înseamnă recunoaştere colegială a diversităţii, religioase şi umane, dorinţă de întîlnire, de conlucrare. Gazda Papei, preşedintele Iohannis, şi Patriarhul Daniel au fost actori ai acestui „împreună“. Iar ei reprezentau o societate şi o Biserică unde acest „împreună“ pare că începe să aibă răsunet, poate chiar atracţie.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: Gustave Doré - Dante Alighieri - Inferno