Ce îngăduim

Cititorii Dilemei vechi ştiu prea bine că ignoranţa e radix malorum. Tot aşa cum observă că trăim într-o ţară tolănită pe pragul barbariei. Avem aici o problemă socio-profesională majoră şi " la limită " una de supravieţuire a identităţii care ne mai dă dreptul la limba română. Tranziţia postcomunistă n-a făcut decît să agraveze tarele sistemului moştenit. Îndoctrinarea ideologică a dispărut, dar a lăsat urme durabile într-un "corp didactic" deja condiţionat de absurdităţile, distorsiunile cognitive şi reducţionismele specifice regimului comunist. Lozinca " pastilă de stupiditate programată " are viaţă lungă. Concepţia despre "lume şi viaţă" a două generaţii fusese deja mutilată, iar inerţia ei, susţinută biologic, nu a fost limitată nici printr-o reformă clară, nici printr-o voinţă politică ajutătoare. Au apărut centre alternative de spălare a creierelor. Pe locul defilărilor, al muncii patriotice şi al stagiilor de "împletire a învăţămîntului cu practica", s-au instalat noile mijloace de comunicare în masă, cumpărate de foşti securişti sau de afacerişti veroşi, care-şi doresc o societate incultă, ameţită de vulgaritate şi, prin urmare, uşor manipulabilă. Cu asemenea goluri zgomotoase a crescut o tinerime şocată de schimbări nedigerate, adeptă a formalismului caricatural şi dedată la un mimetism "occidental", deopotrivă lipsit de resurse şi de clasă. Exponenţii intelectuali ai fiecărei vîrste au căutat după ’89 atît reajustări individuale, cît şi soluţiile unui progres aşteptat ca dar divin sau fabricat în eprubeta civismului embrionar. Nu le-a prea reuşit. Pentru că autismul, dedublarea şi sindromul paranoic de identificare cu "modelul" Celui Mai Iubit au înfrînt nevoia de dialog, urgenţa de a regăsi raţiunea colectivă şi pariul nobleţei spirituale (ca scop al oricărei vieţi împlinite). Ne-am minţit reciproc, în vacarmul monologic al prezumpţiei de omniscienţă. Mai grav. Am fost în continuare minţiţi, copleşiţi cu false bune intenţii, hoţii, nepotisme şi alte metode preluate din lunga carieră a imposturii autohtone. Prea multe adjective, într-un text prea nervos? E posibil. Uitaţi-vă totuşi în jur fără iluzia că mai aparţineţi, cu micul dvs. cerc personal, unei lumi civilizate. Tot mai mulţi analfabeţi (care spun viral în loc de vital şi pionieraj în loc de pionierat) pătrund, sub toate etichetele disponibile, în sfera deciziei. Tot mai numeroşi interlopi se aleg cu numiri prin administraţie şi ministere. Tot mai multe "staruri", ieşite la lumina notorietăţii mediatice direct din bezna mahalalelor, ne dau lecţii de gust, de înţelepciune sau de amor. Tot mai mulţi jurnalişti leneşi la documentare şi repetenţi la deontologie atacă, pentru a-şi primi leafa, personalităţile adevărate, care îndrăznesc să mai deschidă gura în public. Şi tot mai mulţi români, purtători clandestini de valoare, vor să emigreze, întrucît nu mai ştiu cînd îşi vor mai putea realiza proiectele, pe o piaţă a ideilor şi o scară a competenţelor demne de acest nume. Mai poate stopa cineva o asemenea kermeză pseudodemocratică? De ce vocile acelei majorităţi tăcute, pe care o speram încă sănătoasă, cu tot cu bunul ei simţ, şi-au pierdut orice rezonanţă? De ce scîrba faţă de atmosfera creată nu izbuteşte să schimbe tonul şi direcţia? Cum să credem că încă o comisie " care produce încă un raport " va putea extirpa din mediul şcolar buruiana unui naţionalism idiot, balastul clişeului xenofob şi zgura obscuratismului cu pretenţii pioase? Eram nu demult în biserică la Paris, nu la Poplaca: o doamnă mi-a susurat indignarea ei faţă de prezenţa unui candelabru cu şapte braţe, chestionîndu-mă candid: da ce, noi sîntem evrei? N-am scăpat bine cu explicaţia că "Biserica e fiica Sinagogii", şi iată că mă preia un domn foarte ortodox, care îmi aminteşte, peremptoriu, că romanii au venit "la noi" doar ca să fure aurul dacilor... Credeţi-mă: pătimim exact ce îngăduim.