Ce este imaginația teologică și la ce folosește ea

Într-una dintre omiliile sale, Părintele Scrima numește cîteva dintre modalitățile prin care răul se instalează în lume: orgoliile mărunte, lenea, slăbiciunea, frica și, în mod ciudat, „lipsa de imaginație” (NUNC. Revue anthropologique, 2003, p. 76). Ultima primejdie menționată este stranie, cu atît mai mult cu cît, în același text, Părintele avertizează că Hristos de după Înviere nu mai este „așa cum ni l-am imaginat”, altfel spus în felul în care l-au închipuit ochii cei trupești. Prin urmare, ce este imaginația în ordinea vieții spirituale? O piedică sau un prilej?

Tradiția patristică răspunde răspicat la această întrebare: facultatea imaginativă ține de natura căzută a omului, întrucît ea unește (dar și separă, într-o dialectică stranie) simțurile și intelectul, „hainele de piele” de cel care le îmbracă. Mai mult încă, provenind din această pedeapsă a cărnii, ea poate să îndepărteze pe om de adevăr, să îl ispitească cu părelnicii și să îi încețoșeze realitatea pe care doar mintea netulburată o poate vedea. Așadar, imaginația este o piedică. 

Pe de altă parte, imaginația este considerată și ca un prilej, ca formă de a vedea lucrurile care însoțește discret fiecare dintre marile virtuți teologale. Cum poți avea speranță fără să vezi posibilitatea bucuriei chiar în momentul în care nimic nu pare să o anunțe? Cum poți avea credință cînd toată știința lumii pare să îi dezmintă conținutul? Cum poți, în fine, să iubești fără să vezi în celălalt, dincolo de trăsăturile feței lui, chipul lui Dumnezeu? Pentru G.K. Chesterton, creștinismul, atunci cînd este inteligent și binedispus, nu bigot și sever, este de neconceput fără imaginația care transformă lucrurile mărunte în minuni. 

Așadar, ce este imaginația în ordinea vieții spirituale? Argumentele care pot fi aduse în favoarea ei sînt de multe feluri. Aici doar voi aminti cîteva.

Primul argument este mai degrabă tehnic. Îl găsim la Gordon D. Kaufman, în The Theological Imagination. Constructing the Concept of God (1981). Teologul american vorbește din perspectiva unui relativism specific anilor 1970-1980 care îl cuprinde și pe Richard Rorty, dar și pe o sumedenie de alți gînditori europeni și americani certați cu filosofia modernă și cu pretenția ei de a descoperi un adevăr ultim și fără sfîrșit. Prin urmare, teologia, afectată și ea de relativismul general, se construiește plecînd de la două premise: pe de o parte, aceea că Dumnezeu este, cum ne învață vechea înțelepciune, cel „decît care nu e chip a se gîndi ceva mai mare”; pe de altă parte, însă, El este și un cuvînt al limbajului nostru. În măsura în care Dumnezeu intră în limbaj, acțiunea „imaginativă și constructivă” a limbajului afectează și pe cel care se dezvăluie prin el. Altfel spus, cînd vorbim despre Dumnezeu o facem în orizontul unei lumi pe care limbajul o creează (o imaginează), una care nu este nicidecum unică. Într-un fel îi spunem „Tată” în rugăciune, altfel „Creator” într-o disertație cosmologică, altfel „Domn” în plînsul cutremurat al Psalmilor. Teologia, este concluzia lui Kaufman, e înrudită mai degrabă cu literatura, care se știe rod al imaginației, decît cu știința, care adesea uită aceasta.

Al doilea argument (și, cred, mai convingător) îi aparține lui Nicolae Steinhardt. În Jurnalul fericirii acesta povestește cum, în temnița Gherlei, pentru a se mai alina, își recapitula din timp în timp teoria celor nouă ceruri. Parcurgerea etajelor celeste îl înfățișează pe Dumnezeu în mai multe ipostaze: mai întîi Creatorul, apoi Judecătorul a toate. În vîrful ierarhiei, evident, ne-am aștepta să se dezvăluie tainele ultime ale transcendenței. Și, cînd colo, ce întîlnește sufletul aflat în al nouălea cer? „Divinitatea din cerul al nouălea nu este o forţă sau o energie, cît mai impasibilă şi mai impersonală, un ascuns coordonator sau constructor, ci este Dumnezeu cel cu barbă albă, blînd şi bun. Dumnezeul copilăriei celei mai îndepărtate şi al colindelor, al cozonacilor, colindeţelor şi turtelor, al celor mai frumoase seri de Crăciun, cel din Dickens şi din Bibliothèque Rose”. Dacă îndărătul lucrurilor stă o poveste și nu vreo raznă metafizică? Nu este imaginația, mecanismul lăuntric al poveștilor, o cale privilegiată a apropierii de cele mai de sus adevăruri?

Un al treilea argument reformulează cu totul definiția imaginației. Ea nu mai este înțeleasă ca o formă de cunoaștere a lumii (cum se întîmplă cel mai adesea), ci ca o modalitate de a o simți, de a lega o relație afectivă cu ea. Imaginația, aici, ține de inimă, nu de minte și intră în rîndul experiențelor fundamentale ale copilăriei. Or, aflăm din Evanghelii, această vîrstă are teologia ei proprie, mai adîncă și mai smerită decît teologia celor îmbătrîniți. Chesterton, iarăși, formulează argumentul, într-un text aparent străin de problematica noastră: în micul eseu „The Red Angel”, publicat în Daily News și reluat într-o colecție de eseuri din 1909, Tremendous Trifles. Este vorba aici de puterea poveștilor de a alina frica și de a da limpezime unei lumi întunecate și triste: „Nu poveștile sînt cele care fac să se ivească în mintea copilului prima dată ideea unui Bau-Bau. Ceea ce creează poveștile este ideea că Bau-Bau poate fi învins. Pruncul îl cunoaște prea bine pe balaur, încă din momentul în care capătă imaginație. Ceea ce povestea îi dăruiește este un Sfînt Gheorghe care să ucidă balaurul. Povestea chiar asta face: printr-o serie de imagini limpezi îl obișnuiește pe copil cu ideea că toate grozăviile nesfîrșite au un sfîrșit, că toți vrăjmașii fără formă au la rîndul lor inamici pe cavalerii Domnului, că există în univers ceva mai tainic decît întunericul, mai puternic decît cea mai puternică frică” (trad. mea). În acest sens, imaginația nu este un simplu mecanism de creare a reprezentărilor, ci unul de articulare a lor într-un scenariu în care binele, frumusețea, sensul sau dreptatea luptă cu răul pentru a se înstăpîni în sufletul omului. Poveștile, fiice credincioase ale imaginației, dau speranță și întăresc credința; ele luminează sufletul și nasc bucuria, odată cu triumful eroului asupra zmeilor celor răi. Povestea sufletului se spune astfel treptat, din ce în ce mai puternic, iar gîndurile cititorului se hrănesc cu curajul, bunătatea și generozitatea eroului; pentru a urca treptele cerului, poate că nici nu este nevoie de mai mult.    

Revenind la cuvintele Părintelui Scrima, lipsa de imaginație este, poate, într-adevăr o rădăcină a răului pentru că ea ne pune în primejdia de a deveni neîncrezători în puterea binelui de a răzbi întunericul și a bucuriei de a încununa deznodămîntul oricărei povești adevărate.

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.