Căutarea locului

De cîteva săptămîni deja, vecinul de peste drum a pus la balcon semnele festive: printre crengi de brad, un Moş Crăciun cu sacul de cadouri; ceva mai sus, în boltă, o stea albă de lumini. Tablou cu cele două sigle ale sărbătorii, de care dau cu ochii în fiecare zi. Pe de o parte, dimensiunea ei larg socială: voios comercială sau îndătinată (oferte, reclame, tîrguri, bunăvoinţă, cadouri, reuniuni de familie şi prieteni, urări, masă bogată). Pe de altă parte, dimensiunea religioasă, creştină, a Naşterii Domnului care dă, în fond, rostul întregii însufleţiri festive. Da, în ciuda jocului politic care îşi bate joc de alegători, în ciuda pandemiei care ne-a restrîns vieţile, în ciuda ştirilor catastrofale cu care se desfată media, ne pregătim totuşi de sărbătoare. În ciuda lor, sîntem dispuşi spre bucurie, sîntem în aşteptarea ei. E un semn că, dincolo de contingenţe posace ori revoltătoare, există un motiv de bucurie care nu poate fi anulat. Steaua care i-a condus pe magi la Betleem rămîne pe cerul nostru cultural, continuă să fie spiritual expresivă, să marcheze traseul spre locul central al Naşterii.

Din primele secole creştine, Întruparea e celebrată pe verticala unei duble naşteri christice: naşterea dinainte de veci în Tatăl, naşterea în timp, din Fecioară. Discursul creştin a exaltat complementarele care fac să vibreze împreună cele două evenimente, cele două planuri ca un acord între zenitul divin şi peştera Betleemului, între „pol” şi „centru”. Imnografia, intonată şi astăzi în biserici, desfăşoară îmbelşugat variaţiile acestui „acord antinomic”. „Împodobeşte-te, Betleeme... Cel fără de mamă din Tatăl şi fără de tată din mamă Se naşte”; „În peşteră mică vii să Te mărgineşti, Cel ce din fire eşti nemărginit.”

Dar încă din textele nou testamentare, la Sfîntul Ioan şi Sfîntul Pavel, apoi la Clement Alexandrinul, Origen, Grigore de Nyssa, Ambrozie, Augustin, Maxim Mărturisitorul, apare ideea că naşterea christică are drept ţintă şi „loc propriu” interioritatea omului, centrul, inima lui. Acesta e locul vizat de Întrupare. Aici trebuie să se „nască” şi să se dezvolte prezenţa lui Christos, gîndirea şi duhul Lui. Sfîntul Pavel (Galateni, 2, 20) o spune ca pe un ideal împlinit: „Nu eu mai trăiesc, ci Christos trăieşte în mine”. Origen, apoi Augustin spun foarte net: la ce bun Întruparea dacă ea nu se realizează în adîncul omului? Dacă sufletul nu e „conformat” de Logosul divin, dacă nu e organizat, modelat în cunoaştere, condus dinăuntru de El? E întrebarea mereu reluată de contemplativi şi gînditori creştini din Răsărit şi din Apus. „Cum se produce naşterea lui Christos în noi şi cum se împlineşte ea într-un suflet bun?”, se întreabă Meister Eckhart (secolele XIII-XIV) într-una dintre predicile sale. Iată o temă dominantă în gîndirea lui. 

Pentru această întrebare, pentru această temă, unul dintre simbolurile cele mai expresive e sămînţa, cu metabolismul ei. Ea se depune într-un sol care, dacă e receptiv, dă seminţei loc de creştere, de „realizare” a posibilităţilor ei specifice. Dacă e receptiv, „pămîntul” în cauză e transformat de puterile seminţei care lucrează în el, răspunde, cu propria aptitudine, la tipul de rodnicie al seminţei. Participă intim la maturizarea rodului.

Prin întrupare, Cuvîntul divin îşi rosteşte cuvîntul transcendent cu glas uman. Acest cuvînt este, potrivit Evangheliei şi hermeneuţilor ei, sămînţa pe care sufletele o au de primit, de absorbit, de făcut să crească prin meditaţie, reflecţie, rugă; prin îndrăzneala cercetării unită cu atenţia faţă de „intenţiile” proprii grăuntelui primit. A interioriza sămînţa, a o scruta cu puterile reflexive şi contemplative ale sufletului, a-i face loc în centrul profund al fiinţei şi a o lăsa să lucreze acolo: iată idealul spiritual legat de sămînţa transcendentă. „Nu ştiţi oare că din această sămînţă a cuvîntului lui Dumnezeu se naşte Christos în inima ascultătorilor?”, spune Origen într-una dintre Omiliile la Levitic.

Aşa fiind, tema convoacă imediat parabola evanghelică a semănătorului. Începutul parabolei trimite deja, transparent, la Întrupare („Ieşit-a semănătorul să semene...”). Cuvîntul divin aruncă – pretutindeni oferită – sămînţa cuvîntului Lui. El o răspîndeşte pe orice fel de pămînt, aşa încît revine fiecărui primitor să aibă atenţia adecvată faţă de calitatea seminţei, să o preia în propriul „sol”, să o situeze la acele niveluri de înţelegere unde sămînţa îşi dezvoltă sensurile veritabile.

Parabola semănătorului e o lecţie de discernămînt, o indicaţie a solului potrivit: unul singur, asemenea Cuvîntului unu, a cărui sămînţă se aruncă peste el. Un singur sol/suflet e bun. Unul singur în perspectiva rodului unitiv, care va transforma fiinţa umană în conformitate cu Unul divin. Dar, unul singur fiind, el nu e uniform. Varietatea sufletelor „bune” e nelimitată, asemenea gestului christic care răspîndeşte fără mărginire cuvîntul. Fiecare suflet, spune parabola şi au spus autori creştini (Origen, Efrem Sirul printre alţii), primeşte Cuvîntul întrupat şi cuvintele Lui potrivit unei specifice posibilităţi de înţelegere, potrivit propriei înzestrări, propriului talent spiritual. Important e să recunoască calitatea seminţei, să crească împreună cu ea. Nici o plantă de muştar nu e identică alteia, dar toate sînt plante de muştar, crescute din acelaşi fel de grăunte.

Parabola e în acelaşi timp o lecţie de libertate. Semănătorul nu intervine ofensiv asupra solului. Persoana umană decide modul de primire a seminţei. Ea determină nivelul interior la care situează sămînţa (în mod discret, cele patru cazuri enumerate de parabolă sugerează o progresivă „adîncire”, din care totuşi doar ultimul caz dă nivelul fertil). În funcţie de receptivitatea umană, aşadar, sămînţa transcendentă se iroseşte sau fructifică „local”, în fiecare ins (fără ca posibilităţile ei intrinseci să fie cumva afectate). Andrei Pleşu are dreptate să vadă gestul Semănătorului ca pe o „încercare”, ca pe o propunere. E încercarea insistentă, niciodată părăsită, niciodată descurajată, a Cuvîntului de a-şi oferi cuvîntul, de a-şi oferi prezenţa. E în acelaşi timp strădania Lui de a stîrni receptivitatea umană. În termenii din Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Semănătorul divin „încearcă mereu să arate în ce fel poate verticala adevărului, sau a căutării, să intersecteze orizontalitatea conştiinţei comune”.

Rămîne omului să răspundă printr-o altă verticală, care se adînceşte în solul inimii lui. Sărbătoarea înseamnă aşadar, de parte umană, bucurie, dar şi atenţie, discernămînt, creativitate verticală.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.