Cărți de înțelepciune
Privind retrospectiv un an straniu, în care am avut nevoie – sau poate am conștientizat mai mult nevoia – de virtuți și de înțelepciune, îmi îngădui să propun trei cărți ca tot atîtea călăuze spre o viață care își caută sensul. Înțelepciunea – se știe – nu se dobîndește după rețete și nici luînd-o pe scurtătură. Așa cum nici anii îndelungați nu o asigură ca pe un premiu. Există însă un fel de a întrezări calea, în mijlocul intemperiilor sau al derutei, pe care înțelepciunea îl permite cu prețul unei fărîme de atenție. Ea nu ține discursuri, nici nu dezvoltă lungi argumente, ci țintește – cu ajutorul fragmentului sau al mărturisirii – inteligența pe care o atribuim tradițional inimii. Chintesență a experienței seculare sau biografie care-și împărtășește misterul, înțelepciunea cunoaște variații infinite ale unor formule perene. Cînd e autentică, tot ce în ea părea previzibil și obsolet e transfigurat, dobîndind frăgezimea și aromele care-l fac irezistibil. Iată cele trei călăuze:
● Olivier Clément, Celălalt Soare. Cîteva însemnări ale unei autobiografii spirituale (trad. de Măriuca și Adrian Alexandrescu, Editura Sophia, 2020): la peste cincizeci de ani, Clément povestește cum l-a descoperit pe Dumnezeu și a ales să se boteze în Biserica Ortodoxă. Venind dintr-o familie cu opțiuni socialiste, în care, deja de generații, Dumnezeu devenise o referință inutilă, pitită uneori în sertarele inimii ca o veche Biblie în scrinul cu amintiri, Clément își contemplă, în acest poem autobiografic, setea spirituală a unei tinereți de „păgîn mediteranean” și întîlnirea într-un „moment de tandrețe deznădăjduită” cu Cel care stă la ușă și bate, așteptînd să fie invitat să intre: „Dumnezeu este arcul și săgeata și ținta, începutul, mijlocul și sfîrșitul, centrul și circumferința, sau mai curînd Cel nesituat, Cel mereu dincolo și totuși locul nostru. Căci El este Cel cu totul altul și totodată este mai noi decît noi înșine”.
● Arcașul fără arc. Povești, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea, alese, traduse și prefațate de Ștefan Liiceanu (Editura Humanitas, 2020): o carte în care înțelepciunea vorbește pe toate vocile sale: de la poantă și pildă la fabulă și gest, dar mai ales prin gestul care o apropie de caligrafie. E în această admirabilă suită de stanțe ale confucianismului, daoismului și budismului zen o artă a călăuzirii, fină ca tăișul și imponderabilă ca urma unui penel pe mătase, spre acel spațiu al contemplației unde cunoașterea naturii umane se unește cu potențialul său de transfigurare prin virtute: „Un om în care viața clocotește poate fi comparat cu fulgerele ce luminează cerul printre nori sau cu o lumînare care arde intens în bătaia vîntului. Un om care nu face nimic este asemeni cenușii unui foc stins sau trunchiului de copac uscat. Nici unul dintre cele două feluri de-a fi nu e de dorit. Un om adevărat este nemișcat precum norii, liniștit precum apa unui lac, dar viu precum șoimul care plutește în înalt sau precum peștele care sare pe neașteptate din apă. Așa arată spiritul omului care cunoaște virtutea”.
● Adrien Candiard, Cît a mai rămas din noapte? Mic tratat despre speranță pentru uzul contemporanilor (trad. de Dorel Bucur, Editura Spandugino, 2020): o pledoarie pentru virtutea cea mai neînțeleasă de moderni – speranța. Deseori confundată cu iluzia sau cu optimismul irepresibil, speranța creștinilor e, cu adevărat, pusă la grea încercare. Aruncînd o privire lucidă asupra creștinismului deja minoritar în Occident și, mai ales, în Franța, tînărul dominican Adrien Candiard ne îndeamnă să ne îndepărtăm de falsele consolări în istorie, luîndu-l drept ghid pe Ieremia, tragicul profet al primei distrugeri a Ierusalimului, și să descoperim vocea autentică a vieții care pulsează în inima nopții: „Adesea, fără să ne dăm seama, lumea noastră ne adresează aceeași întrebare: Străjerule, cît a mai rămas din noapte? Ne cere lămuriri cu privire la speranța noastră și nu așteaptă din partea noastră discursuri interminabile, teorii reconfortante care să confirme că mîine totul va fi mai bine; lumea așteaptă ca noi să trăim în speranță, adică avînd viziunea veșniciei, să trăim pentru ceea ce contează cu adevărat și care nu va dispărea niciodată”.
Lectură plăcută!
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.