Cartea Împărăţiei
După ce a trudit, ani îndelungaţi, la o traducere laborios revizuită a Sfintei Scripturi, dînd la iveală o ediţie adnotată şi echipată cu introduceri istorico-filologice, Î.P.S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Clujului, revine în actualitate prin Cartea deschisă a Împărăţiei, o "însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni" (Editura Institutului Biblic, 2005). E vorba, în fapt, despre o "tîlcuire" a Sfintei Liturghii ortodoxe, la îndemîna şi pe înţelesul oricărui laic dornic să priceapă cu mintea ceea ce percepe - uneori doar cu simţurile - ori de cîte ori participă la cel mai solemn serviciu divin. Trebuie spus cu apăsarea sincerităţii: avem în faţă o carte mai mult decît folositoare, pentru că numeroşi creştini ratează, dintr-o ignoranţă nevinovată (dar complet dăunătoare) semnificaţia mistică, dogmatică şi morală a "teodramaticii" pe care Liturghia - recapitulare a istoriei sacre - ne-o dăruieşte în orice zi de duminică sau cu prilejul marilor praznice. E adevărat că lumea umple bisericile, numai că acestea - cum observa careva - pot cuprinde cel mult 10% din populaţia ţării. E adevărat, de asemenea, că majoritatea credincioşilor se rezumă la a frecventa slujbele fie "din an în Paşti", fie sub un impuls vag, satisfăcut într-o exterioritate aproape "magică". Am văzut adesea oameni care ies din biserică (căci îi aşteaptă alte treburi ori masa de prînz) tocmai la "epicleză", adică în punctul culminant al evenimentului spiritual pentru care au făcut (totuşi) efortul de a se deplasa. Vedem, aici, o tristă dovadă a faptului că respectivii nu ştiu, în realitate, ce se petrece dincolo de uşile altarului. O asemenea participare incompetentă e lesne explicabilă după cinci decenii de interzicere a vieţii religioase normale. Şi nici după trei luştri de "tranziţie" (inclusiv către deplina libertate a cultului) nu ne poate mira prea tare constatarea că nivelul obişnuit de cultură teologică a rămas la fel de scăzut. E însă de datoria Bisericii să le explice propriilor credincioşi (care, potrivit sondajelor, îi arată atîta încredere), ce gesturi îşi asumă preotul în spaţiul eclezial, ce acoperire biblică ori patristică au cuvintele sale, în fine, ce reflex poartă actul liturgic asupra deschiderii creştineşti către Dumnezeu şi semeni. Aşa ceva şi-a propus să întreprindă Arhiepiscopul Clujului şi nu e de mirare că a izbutit, ştiut fiind că ierarhul nostru e îmbibat cu fineţuri scripturale, eminent orator şi neîntrecut mînuitor al limbii române, pe care desigur că o stăpîneşte, pe seama uceniciei argheziene şi la zenitul îndelungatei sale cariere literare. "După Simeon Tesaloniceanul, Cabasila, Vintilescu, Branişte, Schmemann şi Stăniloae - notează lucid autorul - e greu să mai spui ceva nou despre Sfînta Liturghie". Numai că nu "noutatea" cu tot dinadinsul se dovedeşte imperativă în cazul nostru, cît facultatea pedagogică de a explica, pe textul Liturghiei hrisostomiene, fiecare "secvenţă" a desfăşurării sacramentale. Î.P.S. Bartolomeu reuşeşte să împlinească deopotrivă comentariul aplicat şi situarea Liturghiei în orizontul eshatologic al Împărăţiei cereşti, altfel spus, abordarea actului de cult ca gramatică a preoţiei universale, la care sînt chemaţi toţi cei botezaţi în Hristos. Pentru fericitul cititor ce-şi mai îngăduie luxul grădinăritului sufletesc, volumul e nu doar sursă de cunoaştere, ci şi muzicală ocazie de a plonja în taina centrală a creştinismului. Tonul exegezei e omiletic (de altfel, o mare parte din cuprinsul cărţii a fost la început rostit din amvon), iar tehnica expunerii mizează pe anecdota patericală, pe ecoul făcut predecesorilor şi referirea spontană la împrejurările cotidiene. Aş semnala, ca probă că prestigiul tradiţiei nu exclude originalitatea, şi momentele în care autorul devine confesiv, antrenîndu-ne în tensiunea unor dileme personale, expuse "la lumina lumînării". Asemenea obiectului inefabil pe care îl aproximează prin lentila interpretării omeneşti, Cartea deschisă a Împărăţiei se depăşeşte pe sine în văpaia rugăciunii.