Cartea aliment
În mediul contemplativ medieval, ruminatio e un termen care se aplica cercetării şi interpretării Scripturii. Însemna a „rumega”, a „mesteca” îndelung, continuu, cuvîntul divin pentru ca el să-şi exale sevele, savoarea, sensurile, iar ele să pătrundă în fiinţă, să o hrănească şi să o transforme. De altfel, manducaţia cuvîntului divin, interiorizarea lui prin „mestecare” e o temă foarte veche. Tradiţia ebraică o menţionează cu insistenţă. „Să nu se pogoare cartea Legii acesteia de pe buzele tale” (Iosua Navi 1, 8). „Cuvîntul acesta este foarte aproape de tine; el este în gura ta şi în inima ta, ca să-l faci” (Deuteronom 30, 14).
În creştinismul primelor secole – şi desigur de-a lungul secolelor următoare –, citirea, memorarea, exegeza, hermeneutica Scripturii sînt atitudini majore ale credinţei. Sînt întîlnire cu Logosul divin prezent în trup şi în Carte. Bibliografia lui ruminatio face referinţă, evident, la Origen (185-254), marele interpret alexandrin al Bibliei. Munca lui de căutare şi discernere a sensurilor Cărţii e, s-ar putea spune, fondatoare. Deşi o anumită Biserică, înclinată spre birocraţie dogmatică, l-a condamnat pentru ceea ce erau mai cu seamă ipoteze teologice, Origen a rămas un amplu depozit de interpretări. Sub alte nume sau ca bun comun, ele s-au perpetuat din belşug în cultura creştină.
Eram în căutarea unui pasaj din predicile sau Omiliile la Exod care privea ruminatio. Ştiam că am cartea în bibliotecă, că făcea parte dintre traducerile din Origen pe care le primisem prin bunăvoinţa Editurii Polirom. Le răsfoisem atunci rapid, parcursesem sumarul şi cîteva pagini, apoi le pusesem în raft. Poate fiindcă interesul meu era acum ţintit, am luat cele trei volume şi le-am parcurs cu mai multă atenţie: Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză; Omilii şi adnotări la Exod, Omilii şi adnotări la Levitic. Am dat peste o muncă admirabilă de traducere şi de cercetare a hermeneuticii lui Origen. Graţie ei, am dat peste un mod foarte vechi de întîlnire cu Textul sacru. Publicate toate trei în 2006, volumele, bilingve, îşi datorează traducerea, studiile introductive şi notele lui Adrian Muraru. Tot el împreună cu Ioan-Florin Florescu coordonează colecţia „Tradiţia creştină” de la Polirom, care publică – cu text bilingv şi aparat critic – lucrări patristice. A citi întinsele, consistentele studii ale lui Adrian Muraru înseamnă a fi introdus într-un mod de gîndire şi de lectură propriu mediului cultural tardo-antic (nu numai creştin). Poţi sesiza, pe cazul creştin, modul în care intelectualii acelei vremi aflau drumul spre adevărul înalt, locul, mizele, procedeele la care recurgeau.
În căutarea unei simple referinţe, dădusem peste deschiderea riguroasă, analitică, ilustrată pe texte, către un univers. Un univers al hermeneuticii: variat ca „şcoli”, credinţe, concepţii, dar omogen ca atitudine faţă de Text, faţă de acele mari texte socotite a cuprinde adevărul (aşa cum evreii şi creştinii socoteau Scriptura, aşa cum filozofii antici socoteau a fi operele lui Platon). E una dintre plăcutele întîmplări pe care migala bibliografică ţi le scoate, neaşteptat, în cale.
Nu voi aminti aici decît două dintre temele pe larg investigate de Adrian Muraru. Întîi faptul că, fiind text inspirat, cuprinzător de adevăr ultim, Scriptura nu e, pentru interpret, grevată de limitele gîndirii şi ale limbajului uman (contradicţii, absurd, indecidabilitate). Biblia e text unic, singular, „autonom”. E o textură unde înţelesurile termenilor, articulaţiile şi rezonanţele între diferite expresii ori episoade, modul de dispunere a materialului sînt aparte, au o logică internă autosuficientă. Origen cheltuieşte belşug de ştiinţă elenistică, de acribie, de ingeniozitate pentru a găsi această logică internă, proprie Scripturii, care ar pune „limbajul divin” în limbaj uman comun, în orizont comun. În pofida acestui efort, paradoxurile, contradicţiile, absurdul nu dispar din Text; apar, dimpotrivă mai stridente. Or, presupoziţia adevărului ultim şi acest „alogism” tenace îi arată lui Origen, îl „obligă”, ca într-o demonstraţie, să constate că litera Textului susţine „altceva”, o verticală a sensurilor spirituale. Ceea ce, într-o lectură literală, apare drept deficienţă bătătoare la ochi îl îndeamnă pe interpret să caute sensul pe niveluri mai „adînci” ori mai „înalte”, are efect mobilizator. Iată, de pildă, pasajul legat de ruminatio: în instrumentarul de pregătire a jertfelor prescris de Levitic 7, 9 (fără înţeles concret pentru creştini), Origen citeşte ierarhia sensurilor Scripturii şi totodată gradele unei asimilări „alimentare” a Cuvîntului divin. Nouă, interpretarea ni se poate părea barocă, dar ea nu e mai puţin expresivă pentru intensitatea cu care Origen scruta Textul. Pe „grătar” se află aduse ca jertfă de cercetător sensurile „făţişe”, imediate; „tigaia” indică semnificaţiile care „dacă sînt întoarse adesea şi de multe ori, pot fi înţelese şi explicate”; cuptorul simbolizează inima omului unde se „coc” sensurile „cele mai adînci şi cele mai de nespus din Scripturile divine”. Asimilarea cuptorului cu inima e găsită în Osea 7,4. Ea recurge aşadar la indicaţiile interne ale Cărţii. Nu iese din teritoriul ei semantic. De la înţelegerea de primă instanţă a cuvîntului biblic la scrutarea raţională a semnificaţiilor lui fine şi pînă la misterul Cuvîntului a cărui prezenţă creşte şi se maturează în inima-cuptor, Origen schiţează aici întreaga funcţie a contemplaţiei scripturale, a răsăriteanului melete şi a apuseanului ruminatio, întreaga eficacitate pe care procedeul e menit să o atingă.
Un alt punct dezvoltat de studiile introductive: cercetarea adecvată a Cărţii se face dialogal, în colaborare cu Autorul ei, care e pentru interpret instanţa călăuzitoare. În prima omilie la Exod, de pildă, Origen cere lui Dumnezeu să-i acorde „arta cultivării duhovniceşti”, „priceperea îngrijirii cîmpului” Scripturii. Fiecare cuvînt e ca o sămînţă care poate fi dezvoltată, ca sensuri, în lung şi în lat, deşi „nu este posibil nici nouă să le explicăm, nici vouă să le ascultaţi pe toate”. Cuvîntul lui Dumnezeu „să fie conducătorul cuvîntului nostru”.
A cerceta Scriptura înseamnă aşadar posibilitatea unei multiple întîlniri a Cuvîntului divin. Cuvîntul îi stă interpretului alături, îl conduce, îi amplifică înţelegerea. E resimţit drept „magistru”. El e totodată ţinta efortului hermeneutic, a înaintării pe verticala înţelesurilor. La care se adaugă o a treia experienţă: cea care sesizează inepuizabilul Cuvîntului, nemărginirea lui de sens. Pentru interpret, Logosul divin e „aproape”, ca magistr, e ţinta spre care se îndreaptă efortul de cunoaştere, e Cel îndepărtat care îl cheamă cu aroma tare a transcendenţei sale.
Cele trei volume ale lui Origen, prin textele şi studiile care le însoţesc, ne amintesc această atitudine faţă de Carte, ca loc al intimităţii cu divinul. E o intimitate pe care alte mari tradiţii religioase o socotesc posibilă prin lectura/recitarea/cercetarea Textului lor sacru. Printr-un procedeu de tip ruminatio.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: wikimedia commons