Captivitatea babilonică
Intelectualii cred adesea că adevărul e rezervat unui cerc de inițiați subtili, căci numai ei pot „compune” cu inteligență divină. Prin urmare, au tendința de a disprețui credința „celor mulți” (simpli și fanatici, ignoranți și superstițioși). E o lectură gnostico-maniheică, adică deloc ortodoxă. Da, cu cît ești mai deștept și mai cultivat, poți pricepe mai adînc mizele teologiei, ca discurs despre Dumnezeu. Dar nu și pe Dumnezeu însuși, a cărui esență e incognoscibilă și a cărui voință rămîne impenetrabilă. Asta nu te face superior altuia, fără carte, așa cum nici neștiutorul nu e superior cărturarului, pentru că ar avea, automat, „inima curată” a celor „săraci cu duhul”. Soluția e prezentă în Evanghelii – ca biografii sacre ale lui Iisus Hristos: urmarea Lui înseamnă efortul conștient de a-L „imita”: bun și drept, discret și generos, răbdător și smerit, iertător, dar nemilos cu fariseismul și celelalte forme de ipocrizie. Da, veți spune, dar acestea sînt „banale” calități exclusiv morale. Așa este, numai că – dincolo de sacramentul euharistic – ele sînt singura suprafață de contact între noi și El. De „limita” acestui mesaj – în raport cu infinitatea divină coborîtă în trup – erau conștienți și ucenicii direcți ai Mîntuitorului. Mărturia selectivă a Scripturilor rămîne suficientă, așa cum reiese din finalul Evangheliei după Ioan: „Dar sînt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris”. Singura Evanghelie al cărei prolog exaltă Logosul divin se sfîrșește cu o glosă despre incapacitatea noastră funciară de a-L înțelege pe de-a-ntregul. Nu e de susținut, așadar, opoziția dramatizată de Petre Țuțea, gata să idealizeze „baba nespălată pe picioare, care cade la icoana Maicii Domnului”, în contrast cu sterilitatea sofisticată a unei pagini din Hegel.
Filozofii nu pot crede în Dumnezeu. Dacă o fac, ei devin exponenții unei philosophia Christi sau (de-a dreptul) teologi. Cel mai adesea, nu au „organ” pentru Revelație. Lucrează rațional, în limitele naturii, fac speculații – mai mult sau mai puțin empirice și/sau bazate pe datele științelor tari. Perspectiva lor e fie materialistă, fie idealistă, fie realist-cosmologică. Detenta lor se oprește la noțiunile logicii sau la concepte ajutătoare precum arhetipul, mitul, simbolul, tensiunea dintre sacru și profan etc. Dumnezeul lor e un principiu abstract, impersonal, sau un „suflet al lumii”, niciodată o persoană, mereu o categorie: ființa supremă, cauza primă, factorul transcendent, alteritatea absolută, ideea, deus otiosus etc. Pentru ei, Dumnezeu nu e întîlnire, cunoaștere mistică, Părinte ceresc sau Mîntuitor, așa cum nu sfințește prin harul Său și nici nu se îngrijește providențial de integritatea Creației. Ethos-ul filozofic rămîne agnostic, sceptic, umanist, autonom, nihilist sau ateu, dar mai cu seamă egocentric, pînă la caricatură.
De cînd a fost expediat Sf. Pavel din Areopagul atenian și pînă la gînditorii moderni sau contemporani, filozofia a „ajutat” teologia, pe filieră platonică, aristotelică sau printr-un moralism de sorginte stoică, dar n-a avut stomac pentru a digera Revelația, care este fapt ireductibil, teofanic, supra-rațional, supra-sensibil, neanalizabil, paradoxal și atestabil într-un singur fel: prin creditarea celor consemnate de martorii săi direcți. Hristos nu concurează cu sophia greacă și nu a predat vreun sistem, după cum nu s-a adresat vreunei secte oculte, tot așa cum nu a „recomandat” vreun adevăr oarecare, ci s-a dezvăluit pe Sine ca Adevăr întrupat: aceasta e nebunia Crucii, pe care vanitatea seacă a omului redus la el însuși o respinge, după ce-i dă tîrcoale. Pe scurt, nimic nou în prăpastia ce separă Dumnezeul filozofilor de Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob, așa cum nota Pascal, după fericita noapte în care a cunoscut extazul, ieșind din capcana geniului său, precum au ieșit evreii din captivitatea egipteană și, mai apoi, babilonică.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.