Calupuri de cultură chineză în România

1 martie 2007   DIN POLUL PLUS

Elemente din cultura chineză, care au pătruns la noi şi au fost adoptate la o scară mai mică sau mai mare de către români, pot fi clasificate, provizoriu, în majore şi minore. Bineînţeles, nu fără riscuri. Totuşi, nu este cazul unei bipolarităţi pozitiv-negativ, bun-rău etc., ci de a clasifica elemente ale unui repertoriu de influenţe ale culturii chineze, în funcţie de importanţa care le este atribuită în existenţa esenţială a unui individ sau a altuia. Pentru a înţelege mai bine această diferenţă, înainte de a detalia, putem lua ca exemplu căutările unui practicant al artelor marţial-spirituale (caz "major"), faţă de aşteptările unui adept al tehnicilor Fengshui (caz "minor", nu numai pentru că este efectul unei mode culturale, dar şi ţinînd cont de finalitatea acestor tehnici). Lucrul la care mă refer sînt modurile în care elemente din cultura chineză au ajuns să facă parte din comportamentul cultural al unora dintre români (nu o majoritate, dar numărul acestora nu este neglijabil). În lipsa unei experienţe coloniale a românilor, dar şi în lipsa unei migraţii însemnate dinspre China spre România pînă în anul 1989, cultura chineză a ajuns la noi în cu totul alt mod. Pînă la a se ajunge la mode şi moduri de viaţă (sau încercări / experienţe), nu putem vorbi, probabil, decît despre exotisme, ţesături fine, colecţionari şi chinezării. Pe de altă parte, înainte ca înşişi chinezii să îşi propage cultura, elemente din cultura lor au sosit în Vest prin filiera japoneză, cu nume japoneze. Acest fenomen este prea cunoscut pentru a-l detalia. Aşadar, în lipsa unei istorii coloniale, care ar fi menţinut în continuare un contact şi în perioada postcolonială şi ar fi făcut posibilă migraţia dinspre China, dar şi în lipsa unor tradiţii maritime şi comerciale, România a absorbit din cultura chineză nu numai cu întîrziere, dar şi lent şi discret, la început. Interesul "în masă" pentru chinezi a devenit vizibil pe la începutul anilor 1980. Paradoxal însă, la noi, în ciuda unor afinităţi de sisteme politice, cultura chineză nu a ajuns pe ruta Bucureşti-Beijing. Încă insuficient deschisă, China nu furniza eşantioane de cultură autentică (şi nici astăzi nu o face la un nivel mulţumitor). În astfel de condiţii, punctul de plecare a fost tot spaţiul colonial, în speţă Hong Kong. Deşi mai atent cu păstrarea tradiţiilor, Taiwan-ul a fost, multă vreme, un sistem închis şi deloc prosper. Iată cum, comunicînd direct şi cu Marea Britanie, şi cu Statele Unite, Hong Kong-ul a devenit nu numai un nod financiar important, ci şi o sursă de produse culturale chinezeşti. Şi asta s-a întîmplat prin exportul de divertisment. În ciuda limitărilor, astfel de produse culturale au ajuns şi la noi. Însă nu era vorba de filme cu arte marţiale şi numai atît. A vedea un astfel de film putea părea un ritual. Iată cum, o parte din tinerii români au devenit interesaţi de cavalerismul de tip Wushu, de alchimia daoistă şi de buddhism, înainte de a-l fi citit pe Cervantes şi de a fi participat integral la o liturghie creştin-ortodoxă! Foame obişnuită şi foame de mister Altfel spus, prima reacţie la mister şi căutări spirituale s-a datorat unor astfel de filme, mai mult sau mai puţin reuşite, venite din spaţiul de cultură chinez. În termeni mai gravi, putem spune că am primit nu numai mister sub calota unei chifle, ci şi "soluţii spirituale alternative". Dar şi astfel de studii de caz sînt posibile: tineri (astăzi ajunşi la vîrsta mijlocie) care, în căutările lor spirituale, au ajuns în final la creştinismul autohton. Într-un context în care spiritualitatea creştină nu era încurajată (înainte de 1989), un prim resort al începutului maturităţii a fost spiritualitatea extrem-orientală. Unii dintre români au rămas simpli spectatori şi fantezişti. Alţii, mai puţini, şi-au asumat o practică marţială şi spirituală. Nu lipsesc nici cei care, prin intermediul artelor marţiale sau nu, s-au fixat într-o practică spirituală şi corporală de origine buddhist-daoistă. Cum s-a făcut o astfel de absorbţie a unor sisteme culturale (sau fragmente de sisteme)? În perioada pre-1989, atitudinea faţă de cultura chineză era una mai degrabă idealistă. Principalul vehicul a fost unul cinematografic, însă nu au lipsit nici traducerile neoficiale ale unor cărţi care circulau de asemenea pe o piaţă neoficială, alături de manuale de Yoga şi chiar de ediţii în limba română a Istoriei credinţelor a lui Eliade, vîndute la un preţ de 20 de ori mai mare decît cel iniţial. Într-o vreme cînd sistemul Yoga (şi acesta idealizat împreună cu promotorii lui) era proscris din motive politice, interesul pentru artele marţiale - la început pentru cele japoneze, apoi pentru cele chinezeşti - creştea. Un soi de noţiuni de cavalerism şi de antrenament spiritual se extrăgeau din ceea ce putea părea un simplu sistem marţial, chiar dacă unul exotic şi cu tehnici din cele mai ciudate şi neaşteptate. Sistemul de valori al unor adolescenţi era în formare, iar începutul a avut loc, în unele cazuri, prin ceea ce vag am numi "spiritualitate orientală". Venite de departe, ca alteritate prin excelenţă (Anne Cheng), frînturi de spiritualitate chineză erau adoptate fără o masticaţie expertă şi considerate, adesea, superioare valorilor autohtone. Deşi, printr-un filtru idealizant, căutările nu erau fără scop. De la a fi pur şi simplu într-un mediu colectivist, nelipsit în fapt de lecturi ale unor clasici occidentali, se putea trece, printr-un fenomen de atracţie greu de explicat, la un alt fel de a fi, unul al progresului spiritual daoist, yoghin, buddhist - sau compus din toate acestea. Sistem heteroclit devenit el însuşi o grilă de interpretare, avînd în vedere geneza unor expresii de genul "yoga ortodoxă" (în fapt, practici ascetice spirituale şi - probabil - corporale, despre care numai un practicant autentic ne-ar putea vorbi). Un element fundamental în acest imaginar sinizant / orientalizant este figura maestrului, şi de aici concepţia despre a învăţa şi a re-transmite o învăţătură; la fel, interesul pentru ceea ce am numi "şcoala": de la sensul concret şi prozaic de şcoală cu sală de sport, în care instructorul de arte marţiale (= "maestrul") păstoreşte cîteva zeci de sportivi (= "discipolii"), la cel de spaţiu special, cu pretenţii rituale, inserat discret în habitatul bucureştean anost... Timpul trecînd, tinerii de atunci au crescut, iar unii s-au pierdut. Pentru unii, a practica "boxul chinezesc", de amorul artei, a rămas un mod de a fi. Iar în spatele acestei practici s-a format, relativ solid şi probabil pentru totdeauna, o personalitate hibridă, profund influenţată de un mod de a fi chinez. Evident, un mod de a fi tradiţional şi considerat peren. Fie amestecaţi în mulţime, fie cunoscuţi pentru preocupările lor, aceşti oameni pot fi consideraţi ei înşişi alteri. Influenţa lor în politic, social şi cultural nu depăşeşte limitele performanţei sportive sau ale spectacolului, pe de-o parte, sau ale exotismului spiritual, pe de alta. Ar fi necesare ceva studii interdisciplinare pentru a afla între ce limite se manifestă influenţele spirituale chineze, în ce măsură ţin de căutări individuale sau colective. Trecerea din semilegalitate în legalitate După 1989, fenomenul practicilor spiritual-marţiale chineze a generat două stări noi: 1. Sporirea capacităţii de informare, contactele internaţionale (comunicare şi cu lumea occidentală, şi cu China) şi profesionalizarea. În plus, adoptarea practicilor numite în general Qigong, asociate sau nu cu practica artelor marţiale. De aici, de la un simplu mod de viaţă idealist - "cavalerism Wushu", trăit interior şi discret -, se face trecerea la adoptarea unor căi de ameliorare fizică şi spirituală, sisteme care cuprind şi tehnici de ordin sexual. Pe măsură ce adepţii unor astfel de discipline îşi propagă modul de viaţă şi soluţiile vitale cu privire la sensul nostru pe Pămînt şi la relaţia pierdută cu Natura, apar şi reacţii ale Bisericii Ortodoxe autohtone, clasificînd aceste practici, împreună cu yoga şi altele, drept "rătăciri". 2. "Marketizarea" ("cuvînt antropologic", drag profesorului Vintilă Mihăilescu, dar şi nouă) disciplinelor marţial-spirituale chineze şi dependenţa de fonduri a practicanţilor sinceri de arte marţiale. Pe de-o parte, a practica şi a-i instrui pe alţii devin preocupări creatoare de statut social şi de cîştig material. Pe de altă parte, cei capabili de performanţă devin dependenţi de o finanţare dinspre stat şi de un mecenat în domeniu... Fengshui: tehnici, nu "artă" Există şi un nivel frivol al influenţelor culturale chineze. Relaţiile de piaţă au permis nu doar importul de "pachete de spiritualitate", ci şi de obiecte de consum cultural cu utilizare estetică şi pragmatică, în acelaşi timp, dar şi, probabil, sezonieră. O astfel de vogă o constituie "arta" Fengshui care, în realitate, s-ar putea numi mai plat ansamblu de tehnici. Noţiunile teoretice despre Fengshui se importă fie din vechea sursă - Hong Kong -, fie de la chinezii stabiliţi în Occident. Traduceri ale unor cărţi bune sau mediocre despre Fengshui au apărut de cîţiva ani. În acelaşi timp, recuzita este importată din China continentală, plasîndu-se pe un registru de la agreabil la kitsch, la un preţ modic. Apar "specialiştii", iar în acelaşi timp, în magazine sau standuri specializate, obiecte dintre cele mai curioase, cum ar fi busola pentru Fengshui. Mulţi oameni devin interesaţi de data cînd are loc Anul Nou chinezesc şi de semnul animalier care urmează. În casele unde în vitrină s-au aflat probabil cîndva linguriţe chinezeşti de porţelan printre pahare de cristal, apar şi clopoţeii de vînt agăţaţi pe balcon. În casele cu posibilităţi materiale, amenajarea interiorului este precedată de vizita unui specialist în Fengshui. Desigur, cazurile sînt mai rare, dar publicaţiile cu ilustraţii color abundă de acest subiect. Şi în acest caz - cel "minor" - enumerările pot continua.

Mai multe