Călugărul şi filozoful

20 octombrie 2005   DIN POLUL PLUS

O editură lansată recent (IRECSON) traduce, în colecţia "Spirit şi cunoaştere", celebra carte de convorbiri dintre Jean-François Revel şi fiul său, Matthieu Ricard, apărută în 1997, la Paris. Cartea îşi merită pe deplin notorietatea. Sigur că Revel-Ricard nu sînt primul cuplu tată-fiu care-şi publică dialogurile (pe o schemă fatalmente epigonică), dar cert este că ei se bucură de o situaţie intrinsec exemplară, pe care au reuşit să o fructifice admirabil. Revel e "marele" Revel: om al neînfrîntei lucidităţi şi cel mai inteligent apărător al dreptei politice europene de la Raymond Aron încoace. Mult mai puţin faimos, fiul său este însă, şi el, cineva foarte special. Născut în 1946, Matthieu Ricard s-a angajat în sofisticate studii (de biologie moleculară), ajungînd la nivel doctoral şi lucrînd mai apoi, la Institutul "Pasteur", cu Nobelul François Jacob. Totul prevestea o carieră de vîrf şi o probabilă - căci statistic verificată - strămutare pe la vreo bogată universitate americană. Numai că... Promiţătorul savant se converteşte la budismul tibetan şi se mută în Asia pentru a prelua gnoza nepaleză a călugărilor Rinpoche. Ideea că Ricard şi-a sacrificat prosteşte cariera pentru o iluzie de tip hippiot (în contextul şaptezecist al confuzei Flower Power Revolution) trebuie imediat respinsă: el nu s-a plimbat prin Himalaya cu VW-ul broscuţă, n-a consumat droguri în Burma şi nici nu s-a apucat să cînte la instrumente indiene cu coarde, ci s-a aliniat la picioarele unui veritabil maestru spiritual, a învăţat limba tibetană, a meditat intensiv şi a devenit, mai apoi, translator oficial, nedespărţit de Dalai-Lama. Chestia cea mai tare - pe care o înţelegi abia citindu-i conversaţia cu scepticul său părinte - e că Matthieu Ricard şi-a păstrat mintea de european, deschis către ştiinţe, capabil de analize raţionale, atent la argumente şi utilizator al celei mai fine dialectici. Pe scurt, el şi-a conservat zestrea iniţială, contopită în sapienţa budistă şi în experienţele pe care, deşi nu le impune nimănui, se străduieşte de acum să le întruchipeze cu titlu personal. Interesantă mai e apoi - în cartea tradusă sub titlul Călugărul şi filozoful. O confruntare inedită între Orient şi Occident (2005) - ceea ce aş numi postura non-apostatică (şi non-apologetică) a interlocutorilor. Revel e un agnostic sadea, fără frămîntări metafizice, iar Ricard nu e un creştin care şi-ar fi trădat religia, ci un fost academic de top, care şi-a deschis calea spre religie pornind de la zero-ul echidistant al mentalităţii pozitiviste. Aceste situări specifice salvează - şi garantează, spre deliciul cititorului onest - o dezbatere scutită de resentimente obscure sau de revanşe psihanalizabile. Tatăl încearcă să descifreze opţiunea fiului (pivotînd recurent în jurul întrebării tipic apusene care vrea să afle dacă budismul e filozofie sau religie) şi nu ezită să chestioneze frontal postulatele doctrinare ale marii tradiţii asiatice, ori de cîte ori acestea frizează (din punctul său de vedere) utopia. La rîndul său, fiul nu-şi asumă aere de superioritate iniţiatică, îşi marchează respectul faţă de cunoaşterea ştiinţifică şi faţă de patrimoniul creştinismului european, pe care încearcă să le pună în armonie cu metaforele majore, sentinţele şi spiritul inclusiv al noii sale credinţe. Urmărindu-i cu frenezie, mi-am amintit conferinţa borgesiană despre cele O mie şi una de nopţi, unde autorul argentinian observa că Orientul e o stare mentală, o fantasmă a delimitării onirice, un soi de orizont generic, mereu mutant şi distant, care întemeiază, prin reflexie, "raţiunea" de a fi occidental. Această definiţie lucrează din plin în cartea celor doi, pe care v-o recomand spre lectură, fără a mai intra în amănunte de conţinut. Veţi găsi în paginile sale o evaluare a "prozelitismului" budist în Occidentul vacuizat, o captivantă analiză a non-violenţei ca armă politică şi o întreagă dramaturgie a cont(r)actului inter-civilizaţional în care sîntem cu toţii antrenaţi.

Mai multe