Caietul de desene al Ioanei Bătrânu

De fapt, nu e un caiet, ci un splendid album de peste 400 de pagini, editat de Martor, editura Muzeului Ţăranului Român. Iniţiatoarele proiectului, Anamaria Iuga şi Carmen Mihalache, au invitat-o pe pictoriţa Ioana Bătrânu să-şi expună astfel schiţele şi studiile pe care, timp de un deceniu, le-a dedicat obiectelor din colecţiile Muzeului. Fotografiate de artistul plastic Mircea Tohătan, puse în pagină de autoare, impecabil tipărite, piesele strălucesc. Sînt, fiecare, o descoperire chiar pentru cei care le cunosc din lucrul în Muzeu.

Ioana Bătrânu a făcut parte dintru început din echipa Muzeului. A lucrat aici din 1990 pînă de curînd. A creat, alături de Horia Bernea, o mare parte din ceea ce era comentariu plastic în jurul expunerii MŢR: pictură murală care exaltă obiecte şi teme ale unor săli, imagistică însoţitoare a expunerii, ilustrare de publicaţii, afişe, calendare. A participat, alături de Horia Bernea, de Irina Nicolau, de Ioana Popescu, de alţi membri ai echipei MŢR, la configurarea unui  stil, la modul în care Muzeul îşi marca demersul antropologic şi estetic. O parte din amprenta stilistică a MŢR, imediat recognoscibilă, i se datorează.

Dincolo de lucrul în Muzeu, Ioana Bătrânu e un artist plastic foarte consistent, bine definit ca viziune şi tematică, productiv. Aveam în minte atmosfera grea din „Interioarele melancolice” unde acumularea de draperii în tonuri stinse, tuşele suprapuse de pastă groasă par să închidă un spaţiu gol, locuit de o absenţă. Poate tocmai acuitatea închiderii, a absenţei, ar stîrni – prin contrast – setea unui dincolo, a unui alt regim. Oricum, păstram o impresie de apăsare, de mediu unde se respiră anevoie. Ei bine, cînd am deschis albumul am avut o surpriză, am întîlnit cu totul altă atmosferă vizuală.

Din fiecare pagină izbucnesc culorile, intense sau delicate, dar mereu radiante. Bogata ornamentaţie proprie textilelor ţărăneşti îşi arată intens, în studiile artistei, simbolismul paradiziac, înrudirea cu vrejurile exuberante din planşele miniate, cu grădinile de pe broderiile şi covoarele Orientului. Faldul unui văl, nobleţea unui veşmînt, materialitatea pieselor – de la textura ţesăturilor la smalţurile ceramicii – apar cu o prospeţime pe care privirea comună nu o sesizează în genere. Doar în ultima parte, unde Ioana Bătrânu îşi înşiră studiile în alb-negru ale bisericilor de lemn achiziţionate şi expuse în Muzeu, doar acolo imaginea devine gravă, economică, austeră. Dar calmă.

Iată, cred, dovada unui ochi bun, a unui artist consistent: locuit de o căutare şi de o stilistică foarte personale, el e totuşi sensibil faţă de ceea ce are în faţă, faţă de frumuseţea obiectului ţărănesc, faţă de logica rafinată a imagisticii tradiţionale. „M-am lăsat atrasă de fiecare obiect şi am încercat să notez impresia cît mai direct”, spune autoarea. În studiile din album, piesele ţărăneşti îşi arată apartenenţa la acel strat de artă pe care îl împărtăşeau culturile vechi de pretutindeni, la acel sol cultural pe care, spunea Horia Bernea, s-a construit omul european.   

Studiile adunate în album fac prezente, de altfel, teme dominante ale Muzeului configurat de Horia Bernea şi de echipa lui. Întîi, atenţia faţă de materialitate, aşa de proaspăt, de specific redată în studiul fiecărei piese din album. Se adaugă aşezarea în pagină care exaltă materialitatea, fie prin singularizarea unui obiect aparte, fie prin acumularea masivă a unor piese de acelaşi tip. 

Pentru Horia Bernea, tema materialităţii avea însemnătate pe diverse niveluri, de la reuşita unui obiect la calitatea unei culturi şi pînă la atitudinea spirituală. „Nici o perioadă deplină a istoriei spiritului”, spunea el, „nu a fost posibilă fără o justă exprimare în planul materiei. Proasta raportare la materie reprezintă de obicei decadenţă, superficialitate, uscăciune... Geniul creştinismului este tocmai acesta: nu uită că spiritul, pentru a putea lucra în lume, trebuie să se întrupeze!” Ioana Bătrânu îi împărtăşeşte atenţia faţă de materialitate, îi dă acesteia propria expresie.

E apoi atenţia faţă de expresivitatea fragmentului, a detaliului (vezi studiile care focalizează pe ornamentul înconjurat de un larg fond neutru). În sfîrşit, chiar actul din care au rezultat desenele – a „nota impresia” artistei la întîlnirea cu obiectul – pune tema interpretării, a unui filtru de înţelegere participativă la depozitul artei ţărăneşti. Muzeul însuşi sublinia, în modul lui de expunere, această atitudine a înţelegerii, a interpretării, pentru care obiectele erau vocabularul unei hermeneutici privind cultura tradiţională.

Albumul semnalează însă şi altceva: anume colecţiile MŢR care, deocamdată, rămîn închise în depozite, în absenţa expunerii permanente din Muzeul realizat de Horia Bernea. Între 2016 şi 2018, clădirea construită în prima parte a secolului XX s-a aflat în lucrări de consolidare. Deşi au trecut cinci ani de la încheierea lucrărilor, se pare că lipsa fondurilor (poate fi altceva?) împiedică restituirea expunerii permanente, a acelei muzeografii savuroase, novatoare, recunoscute internaţional prin Museum of the Year Award (1996). Unul dintre cele mai valoroase, mai inteligente muzee din Bucureşti rămîne astfel lipsit de miezul lui. Echipe ale Muzeului au continuat stilul MŢR prin proiecte de cercetare şi acţiune culturală, prin expoziţii, concerte, publicaţii, prin festivaluri de film etnologic şi dezbateri publice. Dar toate se petrec în jurul unui centru care îşi aşteaptă restaurarea.

De curînd, un grup de muzeografi şi cercetători de la MŢR a deschis expoziţia dedicată lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, iniţiatorul primului muzeu, acel „Muzeu de Artă Naţională” fondat în 1906, pentru care arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti a construit special clădirea în stil neo-românesc. Autor al unei muzeografii moderne, inventive, preţuite la expoziţii internaţionale, Alexandru Tzigara-Samurcaş a făcut aici, în lungul său directorat, un loc de mare presigiu cultural. Asta pînă cînd Partitdul Comunist l-a suprimat ca să-şi instaleze, în schimb, propria istorie fabricată. În 1990, ministrul Culturii Andrei Pleşu i-a încredinţat lui Horia Bernea recrearea Muzeului. Şi nu s-a înşelat deloc.

Expoziţia cuprinde fotografii realizate de Tzigara-Samurcaş in situ ale unor piese monumentale, descoperite şi achiziţionate de el pentru Muzeu. Se adaugă imagini de epocă, mărturii, documente legate de primul fondator al Muzeului. Dar ea expune puţine obiecte. În sala „Triumf”, acum vidă, organizatorii au amplasat cîteva mari piese-reper, existente în expunerea Tzigara-Samurcaş şi în expunerea Bernea: vasul de Cucuteni, troiţa şi porţile monumentale ale unei gospodării ţărăneşti, la un capăt; casa oltenească a lui Antonie Mogoş, aşa cum concepuse Horia Bernea expunerea ei, la celălalt capăt. Sînt obiecte puternice care, alături de documente, constituie cadrul unei aşteptări. Fondatorii Muzeului şi publicul aşteaptă restituirea expunerii Bernea, aşteaptă Muzeul Ţăranului în plinul lui.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.