BZN şi fericirea cantabilă

Vedeam, peste tot, afişe cu concertele BZN de la Sala Palatului. Tot trecînd pe lîngă ele, pur şi simplu mi s-a făcut poftă să merg şi eu.

Ce mă leagă de trupa BZN? La prima vedere, nimic în mod special, nici o amintire pregnantă sau particulară. Mai curînd o senzaţie: senzaţia dansului şi a „ceaiurilor“ din (pre)adolescenţa mea. Dansuri şi ceaiuri care se desfăşurau pe o muzică plăcută, cantabilă, cu armonii certe şi uşor de identificat: o fredonai relativ uşor, îţi venea, iarăşi relativ uşor, să dansezi pe ea. Şi-ţi dădea o senzaţie de fericire, facilă, accesibilă şi nu de prea lungă durată.

Muzica formaţiei BZN, în vogă pe atunci, se încadra în această categorie. O ascultai şi te apuca febra dansatului, o simţeai cumva în tine. Versurile erau uşor de reţinut, se tot repetau, vocile care o cîntau erau clare şi puternice, şi mişcările pe care ţi le inducea erau instinctive: îţi ieşeau, şi dacă nu ştiai, neapărat, paşii. Am vrut să mă duc la concertul BZN exact pentru această senzaţie: o fericire la îndemînă, cînd toată lumea rîde, cîntă şi dansează, viaţa e frumoasă şi de moarte poate că am auzit, da’ nu prea contează. Şi m-am dus. Am avut surpriza unei săli arhipline, cu oameni şi de vîrstă medie, şi tineri, dar şi, în număr mare, de peste 50 de ani.

Trupa a venit, avîndu-i drept solişti pe de Annie Schilder şi Jan Keizer. BZN este prescurtarea folosită de trupa olandeză Band Zonder Naam şi înseamnă „trupa fără nume“. Aceasta şi-a început cariera în anii ’60, genul promovat fiind pop-rock-ul. Formula s-a mai schimbat între timp, la fel şi stilurile abordate. BZN are o carieră de peste 40 de ani şi 40 de albume.

Jan Keizer şi Annie Schilder au intrat în forţă pe scenă, alături de restul destul de numeros al formaţiei (instrumente şi backing vocals). Erau îmbrăcaţi decent, iar mişcările scenice au fost într-o notă uşor minimalistă. Dar vocile erau puternice şi ritmurile pregnante. De la unul dintre primele cîntece (nu ştiu dacă nu chiar primul), „Amore“, am (re)intrat în universul simplu al muzicii pop. În care cîteva elemente sînt de bază şi, evident, unul dintre ele e iubirea. Şi, în raport cu aceasta, lucrurile sînt destul de clare, albe sau negre: ori mă iubeşte, ori nu mă iubeşte şi mă urăşte – şi atunci trebuie să înfrunt cealaltă realitate stringentă a muzicii pop: singurătatea…: „On the island of my dreams / Where there’s only you and me / Playin’ games for lovers only / On and on a thousand times or more / When the day comes to an end / And that feelin’ comes again / I’d love to cherish every moment /All those summer nights I’ve spent with you / Play for me and let me dream forever / Dance with me, surrender to the night.“

Versurile de mai sus au tot: cei doi, el şi ea, se află pe insula viselor lor; acolo, ce pot face? Se joacă, se lasă pradă ludicului amoros, nu o dată, ci de mii de ori. Doar cînd se lasă seara, vine sentimentul ăla, să-i zicem metafizic, de nu ştiu ce, probabil angoasă. De acesta se poate scăpa în două feluri (pe lîngă iubitul propriu-zis): visînd şi dansînd. De altfel, întreaga problematică a cîntecelor de dragoste, ale BZN şi nu numai, se învîrte între cele două: iubirea, cu jocurile şi abandonul de rigoare, şi angoasa, sau melancolia de care fugim disperaţi (prevestitoare a morţii, eros şi thanatos, evident…). Exemplul cel mai bun sînt cele două feluri de „blue“ din Blue eyes: „I’m just aware that I’m falling / Don’t leave me here waiting, hear when I say / Blue eyes, don’t make me feel blue / Blue eyes, blue eyes“.

Concertul s-a derulat, cu vădit succes la public, în aceeaşi notă în general optimistă. Şlagărele lor, de multe ori unele internaţionale, au stîrnit emulaţii. E drept că pe mine, una, m-am surprins, de cîteva ori, că nu mai eram chiar ca-n adolescenţă: pe alocuri mai ieşeam din joc, din senzaţia de fericire muzicală. Pierzînd convenţia, mă mai cuprindea melancolia şi aveam timp să-mi dau seama că, în afara senzaţiei de care vorbeam, nu era chiar muzica pe care mi-o doream.

Şi totuşi, a fost un concert reuşit. Şi o experienţă parţial reuşită de întoarcere la fericirea cantabilă.