Bucurii simple
Cînd am ajuns, slujba începuse. Ascultăm cu atenţie cuvintele preotului pînă cînd scîrţîitul uşii de la intrare întrerupe firul poveştilor biblice. În biserică intră un tînăr. Îşi face uşor loc printre oameni, atent, ca să nu deranjeze pe nimeni, îşi dă jos sacul pe care îl purta pe umăr, se aşază în faţa unei icoane, îşi face de trei ori semnul crucii atingînd de fiecare dată pămîntul şi îngenunchează. Îşi scoate de pe mîna stîngă o brăţară cu mătănii şi începe, în surdină, să îngîne o serie de rugăciuni, cîte una pentru fiecare nod. Prind din zbor reacţia unor fete care veniseră la slujbă, vizibil "surprinse" de această scenă. Îşi aruncă priviri contrariate, îşi trag coate discret şi, urmărind cu ochii mari fiecare gest al tînărului, încep să şuşotească: "L-ai văzut?". "Da, dar nu te mai holba aşa. Mă faci să mă simt prost." "Dar este atît de tînăr. Uite cum îşi face cruci peste cruci. O fi student la Teologie?!" "Nu ştiu. Du-te şi întrebă-l, te văd în stare! Te rog, uită-te în altă parte." Între timp, slujba se apropie de final. În faţa altarului, cîteva persoane - bătrîni şi tineri deopotrivă - aşteaptă să le vină rîndul pentru a fi miruiţi. Auzind, fără să vreau, replicile pe care le schimbă, am impresia că toată lumea este prietenă cu toată lumea şi toţi cu preotul bisericii. Se salută respectuos, îşi spun pe nume - vorbindu-şi însă cu dumneavoastră - se întreabă de sănătăte, de nepoţi, de problemele care îi preocupă. Îi vine rîndul unei tinere în braţele căreia moţăia un puşti. "Vă supăraţi dacă nu îi dăm vin? - o întreabă preotul pe mama copilului. Este acru, nu o să-i placă, o să se sperie şi o să înceapă să plîngă. Dar nu vă cunosc, veniţi mai des, este frumos la noi." Un cuplu de tineri din spatele nostru este luat la rost de o doamnă în vîrstă, responsabilă, pesemne, de curăţenia din biserică. Priveşte încruntată bucăţile de ceară care pică pe covor din lumînările lor şi, fără să se ridice de pe scaun, încearcă să le atragă atenţia cu un "Hei, voi cei de colo!" aproape insesizabil. Văzînd că cei doi nu au nici o reacţie, îşi face loc prin mulţime, îi bate pe umăr şi începe să le facă observaţie: "Voi nu vedeţi cum aţi pătat covorul ăsta? Păi, ştiţi voi ce greu se curăţă?". După o serie scurtă de apostrofări, începe să îi coordoneze: "Hai, puneţi-le aici. Ba dincolo. Rezemaţi-le de scaun, nu-i bine. Treceţi pe bucata de plastic - or să mai pice şi altele". Preotul se scuză şi îi roagă să le înţeleagă, explicîndu-le că femeile care au grijă de biserică sînt foarte grijulii în ceea ce priveşte curăţenia. Povesteşte amuzat că şi lui i s-au plîns că ceara din lumînările candelabrului pică pe jos şi pătează covorul. "Am încercat să le explic că avem un candelabru electric şi că lumînările nu sînt naturale, ci doar de ornament, deci nici vorbă de ceară pe covor de la candelabru! De atunci, mi-au mai atras atenţia de cîteva ori, dar nu m-am supărat. Mai rău ar fi fost să nu le pese." Candelabrul, de curînd restaurat, i-a "contariat" - ne povesteşte - pe mulţi dintre enoriaşi. Culorile şi decoraţiile din sticlă, mascate şi înnegrite pînă de curînd de fumul lumînărilor şi de la tămîie, li se păreau acum poate prea stridente şi în nici un caz nu se potriveau cu restul bisericii. Părintele îi aşază pe cei doi tineri căsătoriţi cu faţa spre altar şi începe slujba. Impresionantă, dar parcă puţin apăsată de ideea că lumea în care trăim e mereu în criză de timp. Că duminica e una dintre cele două zile ale săptămînii în care, după cinci zile în urma cărora, de cele mai multe ori, nu prea rămîn decît amintiri monotone, fiecare dintre noi tînjim după un moment de relaxare. Că noua generaţie, poate, nu are oricum răbdare cu cele bisericeşti. Deşi tinerii par atenţi şi implicaţi în ritualul care le era pregătit, ceva din privirile lor trădează faptul că biserica nu le era foarte familiară, că fiecare dintre ei sau împreună fuseseră pînă acum apropiaţi unui alt lăcaş de cult, poate din alt oraş sau dintr-un cătun uitat de lume. Pe una dintre mese, se organizează un mic "festin" pentru cei care îşi serbează ziua de nume. Nu mai lipsesc decît "invitaţii", aşteptaţi pesemne să poftească doar după ce slujba se va fi terminat. În linişte, pentru a nu deranja predica preotului, femeile umplu masa cu prăjituri, fursecuri şi cafea. Slujba se termină repede. Unii pleacă imediat, alţii se strîng în jurul micului "festin". Tînărul din povestea mea plecase de mult, împreună cu comentariile care i-au însoţit venirea. Am plecat şi noi lăsînd în urmă imaginea unei mese simple într-o biserică, mai firească, poate, decît s-ar crede. În definitiv, nu ghiftuiala era intenţia oamenilor, ci bucuria de a fi împreună.