Biserica şi banii

27 februarie 2018   DIN POLUL PLUS

Este un loc comun: dacă vrei să critici Biserica majoritară, ocupă-te de uscăturile și de banii ei. Ca toate locurile comune, nu trebuie să aduci nu știu ce dovezi. Este suficientă acuzarea: cu cît mai generală, cu atît mai convingătoare.

În urmă cu cîțiva ani, citeam un articol în care autorul făcea un exercițiu de imaginație. Ce am putea cumpăra cu banii alocați din bugetul de stat Bisericii Ortodoxe majoritare? Telescoape! Cît mai multe. Asemenea false alternative sînt și ele parte a pseudo-demonstrațiilor: ce se poate face în locul a ceva? De ce să cumpărăm, pe bani nu puțini, avioane de luptă, cînd agricultura este, la propriu, la pămînt? De ce să meargă președintele în diferite părți ale lumii, cînd cu banii respectivi, eventual, am putea rezolva criza citostaticelor? În fine, de ce să plătim mai mulți parlamentari, în loc să îmbunătățim condițiile de detenție din pușcăriile suprapopulate ale patriei? Tot timpul există o alternativă care pare demnă de atenție, fără a fi însă parte a strategiei priorităților reale.

S-a tot repetat lozinca „Vrem spitale, nu catedrale!“. Ei bine, aș întreba direct: din pricina proiectelor religioase de după 1989 nu avem acum destule școli și spitale? Adică poate cineva să demonstreze, onest și convingător, că s-au construit biserici în locul altor obiective de interes public? Este hărnicia betonantă a cultelor religioase de la noi – nu doar Biserica Ortodoxă a construit, majoritatea noilor lăcașuri de cult fiind de altă confesiune – frîna bunăstării? Ne-au adus alocările de la buget către culte în situația de face împrumuturi externe? Nu reprezintă inclusiv banii pe care cultele religioase îi circulă prin economie, plătind TVA și alte asemenea taxe ca oricare dintre jucătorii de pe piață, un factor de creștere? Nu sînt angajații instituțiilor ecleziale, la rîndul lor, plătitori de impozite?

Apelul la transparență este binevenit: ce primești, de la cine și pe ce cheltuiești. De aici însă s-a ajuns, mai ales în ultima vreme, la incriminarea sistematică a unei covîrșitoare părți a populației că participă la un imens „furt“, că toți slujitorii Bisericii sînt fixați exclusiv pe cîștig, că „popii“ stau pe saci de bani și că, în general, resursele financiare ale credinței nu sînt folosite în scopul lor primar. S a întrebat oare cineva ce contribuție esențială pentru articularea elitelor de tot felul ale României de ieri și de mîine o aduce familia preotului prin mediul de viață decent și cultura oferite copiilor săi? Nemții știu prea bine: Reforma a dus la apariția casei parohiale cu copii (legali!), temelia burgheziei de mai tîrziu, a marii culturi, dar și a politicii. Doamna Merkel, iată, este fiică de pastor evanghelic.

Inclusiv în primul secol românesc de unitate se văd, pentru cine nu este orbit de ură, urmele implicării Bisericii în formarea liderilor de opinie, a savanților și dascălilor. Anticipînd istoria, un mare român precum Emanoil Gojdu avea să instituie un mecanism testamentar de finanțare a „acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care aparține la confesiunea orientală ortodoxă“, garant fiind episcopatul ortodox din Ungaria și Transilvania, ulterior din România întregită. Este suficient să citim lunga listă a bursierilor – de la Traian Vuia la Victor Babeș – pentru a înțelege contribuția decisivă născută din colaborarea strînsă dintre Biserică și un finanțator vizionar, așa cum toate ctitoriile importante s-au plămădit, în Răsărit și Apus deopotrivă, prin alianța dintre autoritatea spirituală și puterea materială.

Fără îndoială, ar fi multe de îndreptat. De pildă, mutarea, după aproape trei decenii de la recîștigarea libertății religioase, a accentului de pe ziduri pe oameni, de pe coajă pe miez. Cel puțin în ceea ce privește viața comunității ortodoxe, o atenție sporită, susținută financiar pe măsură, față de calitatea viitorilor preoți, dar și a laicatului, ar însemna punerea unor temelii solide pentru pastorația secolului XXI. Una peste alta însă, la ora actuală, banii Bisericii produc efecte: prin căminele de copii, de bătrîni și spitalele dedicate pacienților terminali, prin centrele de zi, cantinele, brutăriile, cabinetele medicale, taberele de iarnă/vară etc. Acești bani nu ar fi suficienți pentru o misiune românească în spațiu, dar ei ne fac viața aici, pe pămînt, în mod sigur mai suportabilă.

Mai multe