Biserica ești tu, la biserică
Pentru teologii ortodocși, Biserica e definită dogmatic, pe baza revelației Noului Testament și a învățăturilor de credință validate la primele șapte Sinoade Ecumenice (e și asta o întrebare: cum a rămas Ortodoxia universală dacă, după 787, n-a mai putut exprima adevăruri spirituale acceptate în toată lumea creștină?). Pentru credincioșii mireni, Biserica este și, sau mai ales, parohia lor. De la amețitoarele paradoxuri și „antinomii transfigurate” ale unor enunțuri doctrinare în care descoperirea divină și filosofia greacă au învățat să coabiteze, oamenii obișnuiți ai creștinismului contemporan trec la orizontul miniatural și nemijlocit personal al unei comunități concrete. Biserica e și acolo – în complexa ei totalitate simbolică –, dar este mai ales aici și acum, în preajma unor figuri revăzute duminical (sau cu orice alte ocazii liturgice) și care încep să formeze un fel de familie unită prin sacramente, începînd cu Botezul în numele Sfintei Treimi.
Există și creștini (mai cu seamă orășeni & intelectuali) care frecventează Sf. Liturghie itinerant, în căutarea unui paroh care să corespundă unor înalte exigențe desigur utopice. Am practicat și eu acest stil „flotant”, pînă cînd am înțeles că ești mai cîștigat sufletește dacă te lași adoptat de o parohie cu toate ale sale, bune și rele, deci dacă accepți că nu vei găsi nicăieri altceva decît preoți în carne și oase, oameni cu virtuți și scăderi, ca oricare alții. Și că a îmbrățișa realitatea unei parohii tale quale constituie un bun exercițiu de smerenie. Oricum, nu te poți „fixa” undeva ca fiu duhovnicesc al unui preot fără să-ți fi plăcut la el anumite însușiri evidente: de asta cei mai mulți creștini nu se duc automat la cel mai apropiat lăcaș (față de „domiciliul” lor), ci la cea mai apropiată parohie unde concepția lor despre viața religioasă e judicios confirmată. Nu zidurile sau icoanele te îmbie spre statornicire, cît personalitatea și duhul lucrător al celui care-ți dovedește, cu delicatețe convingătoare, că adevăratul sens al existenței nu e cu precădere biologic sau profesional, ci mistic și individual.
De aici decurge primatul factual al pastorației parohiale: chipul realității ecleziale se suprapune peste acela al preotului care-ți devine duhovnic. Hotărîrile Sf. Sinod sînt distante, tratatele de teologie sistematică stau doar pe masa de lucru a studenților, pe cînd împărtășirea cu Hristosul euharistic e puntea proprie către Dumnezeu, așa că tot ce face și spune preotul de la parohia ta generează însăși substanța experienței ecleziale. Conturarea unei vieți spirituale ascendente (sau măcar stabile) nu se face pe Dealul Patriarhiei, ci în modestul lăcaș de cult de care te-ai atașat, unde jilțul rezervat ierarhului local e de cele mai multe ori vacant.
Acaparați adesea de stufoase obligații administrative, chemați întruna la cursuri de „perfecționare” și examene clericale, preoții de mir uită uneori că acele cîteva zeci sau sute de credincioși pe care i-au „fidelizat” sînt tot ce au mai de preț în exercițiul haric inerent condiției sacerdotale. Pîndiți poate de rutină, de tracasări financiare sau de conflicte cu vecinul de altar, ei tind să-și subestimeze puterea spirituală și să-și neglijeze responsabilitatea pastorală, uitînd că dimensiunea „ecumenică” (adică intensiv-universală) a Trupului lui Hristos se declină în propria lor „ogradă”. Simetric, nici noi, mirenii, nu trebuie să abandonăm conștiința faptului că Biserica e vie prin prezența noastră sub bolta ei, în fața iconostasului, așa că simpla declarație de apartenență culturală la dreapta credință rămîne un soi de fraudă pioasă lipsită de urmări morale. Dacă nu simți că întrupezi (cu toate păcatele tale) atît prezentul, cît și viitorul creștinismului, Duminica ta se va stinge.