Bine este nouă a fi frumoși

Eram în Thassos, o atmosferă duios-tainică, plină de tandreţe cosmică, în luna septembrie, Boedromion, cînd grecii celebrau Marile Mistere de la Eleusis. Luna în plinătatea ei se desprinse dintre stîncile colţuroase şi se priponi în vîrful cerului, mîngîind hieratic marea prin mii şi mii de luminiţe care pîlpîiau ludic pe suprafaţa ei unduios tremurîndă. Marea părea un creuzet uriaş în care mustea incandescent frumosul inefabil. Îmbiaţi de acest spectacol celest, am coborît şi noi la ponton şi ne-am avîntat voioşi în această colimvitră, pentru a primi botezul frumosului. Odată astfel botezaţi, ne-am aşezat pe stînca de marmură, am deschis un butoiaş din vinul lui Macedon şi am început simpozionul (syn = împreună + pino = a bea). Personajele în cauză sînt: Eu (Cr.) botezat în piscină c-o mînă întinsă spre cer, Clement (Cl.) botezat prin stropire cu privirea în jos, Mihai (M.) botezat prin turnare cu gura deschisă, Ion (I.) botezat cu apă cam prea rece, cu privirea încruntată, Iulia (Iul.) botezată cu ochii întredeschişi spre absolut şi Costena (Cos.) botezată cu apă de munte, cristalină şi năvalnică, cu privirea aplecată. 

Cr.: Dragi sympotes, curăţiţi fiind în această căldare incandescentă, astăzi vom vorbi despre frumos. Marele teolog Dionisie Areopagitul ne spune că în Dumnezeu binele şi frumosul se identifică: Acest bine – agathon – este lăudat de sfinţii teologi şi ca frumos (kalon), şi ca frumuseţe (kallos), şi ca iubire, şi ca iubit şi, prin toate celelalte numiri dumnezeieşti cuvenite frumosului de frumuseţe făcător şi plin de har. Urmînd pe Platon, el ne spune că frumosul este veşnic şi nici nu devine, nici nu se pierde. În Dumnezeu frumosul şi frumuseţea se identifică, din perspectiva Teologiei, însă referitor la Oikonomia, adică relaţiile Lui cu lumea, se disting, anume frumosul – kalon este creaţia care se împărtăşeşte de frumuseţe – kallos, iar frumuseţea – kallos este cauza înfrumuseţătoare a frumosului, adică Dumnezeu. Dumnezeu – accentuează Grigore de Nyssa, alt mare teolog – este împlinirea a tot ceea ce este bine şi frumos, fiindcă El este frumosul în sine. A fi frumos şi bun înseamnă a te împărtăşi de El ca bine şi frumos! I.: Acest lucru este confirmat şi de viaţa noastră de toate zilele, a fi bun înseamnă a fi frumos şi a fi frumos înseamnă a fi bun. Îmbunătăţirea frumosului şi înfrumuseţarea binelui! Omul frumos este o mărturie încarnată a prezenţei lui Dumnezeu în lume. 

Cr.: Maxim Mărturisitorul surprinde mişcarea anagogică a omului spre desăvîrşire: a fi, a fi frumos şi telos-ul, a fi veşnic frumos! Feldeinţa omului, ca să folosim un termen drag lui Cantemir, este frumosul! I.: Da, şi să ne amintim şi de scara ontologică a lui Platon, care ne spune că omul, începînd de la frumuseţile de aici, din lumea noastră, urcă pururea, ca şi cum am folosi treptele de la frumuseţea ca formă, la frumosul moral, apoi la învăţăturile frumoase, apoi învăţătura despre Frumuseţe, pînă cînd ajunge la telos-ul itinerariului anagogic, la Frumuseţea în sine.  Cl.: Uşurel, exaltaţilor mistici, că, zburînd de la pămînt, pierdeţi contactul cu realitatea. Unul este frumosul necreat, Dumnezeu – altul cel omenesc, creat, teluric, trecător. Mi se pare o tendenţios de periculoasă amestecare a necreatului cu creatul! Nu mai zic de migma asta falacioasă dintre filozofie şi teologie. Şi luaţi aminte, există o mică mare deosebire între Dionisie şi Platon, primul pleacă de la frumuseţea dumnezeiască necreată şi ajunge la cea creată, pe cînd la cel din urmă – invers!  M.: Subscriu şi eu la ce zise Clem şi aş aplica o lovitură de graţie idealismului misticoid al celor doi răspopiţi, anume, preanecucernicilor, după modul vostru excentric de gîndire, parcă puneţi semnul echivalenţei între kalokagathia şi theion kallos – frumuseţea dumnezeiască! Evident, kalokagathia, ca ideal al Antichităţii de a fi bine şi frumos, atît în viziunea armonioasă a simbiozei binelui şi frumosului în transcendent a lui Platon, sau chiar şi în viziunea perfecţiunii etico-filozofice a omului în imanent a lui Aristotel, poate fi o pregătire pentru explorarea Frumuseţii divine; dar să nu se confunde cu theion kallos! Dar şi aşa diferenţele sînt funciare. Pară-mi-se, dragi prieteni, că vreţi să ne inculcaţi eretica idee a unei omogenităţi a frumosului, anume ideea frumosului unitar. 

Cr.: Pany ge, orice frumos are în el o scînteie dumnezeiască. Orice frumos dă mărturie despre Frumuseţea în sine. Dilema estetică sau filocalie, promovată cu obstinaţie de teologia absolutist dogmatistă, pe care aş numi-o schizofrenică – pentru că se bazează pe mii de distincţii absolutiste şi schizoide – este falsă, pentru că frumosul este negreşit unitar. Profesorul Stamoulis de la Salonic vorbeşte despre estetica filocalică a Ortodoxiei. 

Cl.: Aici greşeşti, pentru că uiţi un factor decisiv, moralitatea. Frumosul divin este intrinsec legat de morală, pe cînd pentru cel mundan moralitatea este o opţiune... tardivă, dacă e, şi cînd e! Şi cred că ar trebui separate ideologic, esenţial şi metodologic estetica mundană şi cea sacră. Prima, cred eu, rămîne la formă, a doua merge la esenţă. E ca şi cum ai compara pictura unui nud cu cea a unei icoane! 

Cos.: Eu m-aş opune acestei viziuni, mă ierţi, simpliste. Mai întîi, în frumos nu există formă fără esenţă şi esenţă fără formă. Există însă o formalizare a esenţei frumosului prin constricţia esenţei în formă, care insurmontabil sucombă în… nimic, aşa cum există o esenţializare a formei prin mişcarea epectatică către theion kallos (frumuseţea dumnezeiească)! Apoi, relaţia dintre frumos şi moralitate nu este una intrinsecă, ci una complementară. A fi moral nu înseamnă a fi frumos, ci a încerca să fii frumos, iar atunci cînd moralitatea devine scop în sine şi se transformă în moralism, apare urîtul, adică nimicul. Există oameni morali care nu sînt frumoşi, aşa cum există oameni consideraţi imorali care sînt frumoşi!  

I.: Bravo, Diotima, îi puseşi cu botul pe labe pe aceşti matematicieni ai Domnului. Dar, bine ar fi să spunem cîteva cuvinte şi despre binomul kalon („frumos“) – pros ti („relaţie“), ca să subliniem dimensiunea personală a frumosului. 

Cos.: Da, pentru că frumosul creşte doar în relaţie. A fi frumos înseamnă a fi frumos în relaţie cu cineva, a împărtăşi şi a te împărtăşi de frumosul celuilalt printr-o dinamică continuă ce frizează veşnicia. Iul.: Aici aş interveni şi eu, de vreme ce Costena a reuşit să se strecoare în acest mediu obstinat androcratic. Aşa cum s-a exprimat la alt simpozion Cristi, în binecunoscutul stil frapant apoftegmatic, mişcarea erotică a omului prin care acesta iese din sine către celălalt şi se revarsă energetic în el nu-i decît o necontenită sete de frumos. Şi ca întărire a acestei idei, vă citesc un fragment din Dostoievski, care surprinde succint, dar profund esenţa teologiei: „E adevărat, prinţe, că ai spus odată că frumuseţea va salva lumea? Domnilor, strigă el, adresîndu-se tuturor, prinţul susţine că frumuseţea va salva lumea! Iar eu susţin că asemenea idei frivole îi vin acum pentru că este îndrăgostit. Domnilor, prinţul e îndrăgostit; cum a intrat adineauri, mi-am şi dat seama. Nu te ruşina, prinţe, că o să-mi fie milă de tine. Ce fel de frumuseţe ar putea să salveze lumea? Am auzit-o de la Kolea... Eşti un creştin fervent? Kolea pretinde că dumitale însuţi îţi place să te numeşti creştin“. Aici, evident, nu e vorba de frumuseţe ca o simplă realizare estetică, ci despre acea lucrarea vivificatoare şi unificatoare, care îl împlineşte pe om prin acel eu einai („a fi frumos“) a lui Maxim Mărturisitorul.  

I.: Foarte frumos şi bine spus, pentru că problema frumosului nu este în primul rînd una estetică, ci una ontologică. A fi frumos înseamnă a alege viaţa! 

Cr.: Da, aşa este, iar concluzia simpozionului nostru poate fi asta: frumuseţea va salva lumea. De ce? Pentru că frumosul înseamnă în primul rînd a fi, iar urîtul înseamnă a nu fi, înseamnă a te abate de la calea ta ascendentă către theion kallos, a te scurge în me on, în nimicul din care ai fost luat. Omul frumos mîngîie timpurile, înfrumuseţează vremurile şi respiră frumuseţea de dincolo de vremuri. Îmbătaţi de frumos şi de vin, ne-am întins pe stînci şi ne-am cufundat într-un somn iniţiatic, visînd ceea ce sîntem. Ne-am trezit în zori, fără lună, dar botezaţi. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua Frumuseţii. Bine este nouă a fi frumoşi!